Nu mi-au plăcut niciodată virgulele, și asta pentru că le-am găsit și continui să le găsesc complicate. Cu punctele e mai ușor. Înțelegi că te apropii de un moment de încheiere și adaugi un punct. În schimb cu virgulele, ei bine, nu mă pricep la ele. Cel mai greu a fost atunci când eu vedeam doar puncte și le-aș fi pus întruna, iar Dumnezeu îmi șoptea cu răbdare, nu pune punct, pune virgulă.
Virgulă? Să pun o virgulă lângă ușa aceea închisă pentru care mă rog de ani de zile? La ce bun? De fiecare dată când mi se pare că sunt pe cale să o deschid, apare ceva și dusă e. Să pun virgulă la relațiile sfărâmate, acolo unde tot eu clădesc, tot eu repar și tot eu dărâm? Acolo unde zac aceleași dureri și vorbe nespuse, aceleași lupte? Cum să pun virgulă? Aș vrea să termin cu ele.
Au fost momente târzii în care am reușit să înțeleg virgulele la care mă îndemna Dumnezeu, dar nu și acum. Acum nu înțeleg nimic, dar am ajuns la concluzia că uneori nu trebuie să înțelegi și nici nu ai cum. Dumnezeu e întotdeauna cu un pas înaintea noastră, El e în afara timpului și spațiului, cunoaște totul, iar noi suntem prea limitați de propriile noastre trăiri și de atâtea altele ca să putem cuprinde tot ceea ce El cuprinde.
Astăzi, văd multe puncte în față, în timp ce Dumnezeu din nou apare cu virgulele Sale. Aș vrea să îi spun că nu înțeleg, că nu are nici un sens, că am în minte doar ”de ce-uri”. În schimb, aleg să tac. Tac în fața planurilor Sale și a înțelepciunii Lui. Tac, fiindcă ce știu eu? Cum pot eu să mă iau la harță cu El? Sunt doar o mână de țărână ce vede doar câțiva metri în față, iar El, e Dumnezeu.
Virgulă zici? Ok, virgulă să fie. Cu timpul poate am să învăț că și virgulele au rolul lor.
