Versetul zilei

Sunday, August 20, 2017

Într-o zi, bunicul a plecat.


Când timpul își pune amprenta nimic nu mai e la fel. 
Odată intram pe poartă și zăngănitul scos de aceasta îmi umplea stomacul de fluturi și văpăi. Mă gândeam cu bucurie că îmi voi vedea bunicii. Bunica îmi va ieși înainte, prima, și de undeva, de prin spate o va urma bunicul.

Odată, mi se părea că cerul coboară pe Pământ, că zorile au ceva dumnezeiesc în ele iar locul acela arată a paradis. Datorită lor, bunicilor. Doi oameni simpli cu o inimă mare.

De ceva vreme când poarta se deschidea, nu mai apărea decât bunica. Bunicul era la pat. Nu mai venea să mă întâmpine, nu mai punea bagaje pe bicicletă și nu mă mai privea așa cum o făcea cândva. Nu mă mai întreba ce fac, îl întrebam în schimb eu pe el și nu putea să îmi răspundă. Dar știam, știam că e în durere.

Într-o zi, bunicul a plecat. S-a dus la cer, la Dumnezeu. Și poate trupul lui bolnav și trecător nu a putut să exprime asta, dar eu știu că în acel moment el avea o sclipire în ochi, un licăr în inimă și o speranță în suflet. Era bucuros. 

Când a plecat, nu a luat nimic cu el. Nici casa, nici bicicleta, nici bani, nici pământ, nici măcar trupul acela muritor. A plecat doar cu sufletul.

Apoi am intrat din nou pe poarta aceia și mă așteptam să îl mai văd ieșind de pe undeva, mă așteptam să vină, dar nu a mai venit. El nu mai era.

Eu mi-l amintesc ca pe un om tăcut, cu suflet bun.

Celor care treceți pe aici, vă zic astăzi ceva. Bunicul a lăsat în urmă oameni și amintiri. Nu își aduce nimeni aminte ce haine a purtat, câți bani a avut, pe unde a umblat, ci doar, ce a făcut, câtă iubire a lăsat în urmă.

Așa că lăsați trupul acesta muritor deoparte și îngrijiți-vă de suflet, e tot ce va rămâne într-o zi din voi. Sufletul vostru și amintirile sădite în sufletele altora.

Sursă imagine: Pinterest

13 comments:

  1. Bunicul meu imi punea doua intrebari in fiecare vacanta de vara: Iar ai venit? Cand pleci? (Nu, nu ma suparam atunci. Nu intelegeam prea multe. Nu ma supar nici acum, l-am inteles...era rece). Am avut, in schimb, bunici din cartile de povesti. Aveau grija de mine cand parintii erau la serviciu, ma iubeau si-mi infrumusetau copilaria, desi nu ne lega sangele.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Ah... dar asta nu înseamnă că în adâncul lui nu ține la tine. Ai meu au fost calzi și primitori...și minunați.

      Mă bucur că ai cunoscut și această parte chiar dacă nu vă leagă sângele. Unele legături sunt de suflet și le întrec chiar și pe cele de sânge, să știi.

      Delete
  2. Toata viata m-am consolat cu ideea ca Dumnezeu nu iti ia nimic fara sa nu iti dea ceva in schimb.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Să știi, că recent am realizat că chiar așa e. Dumnezeu mi-a luat-o multe pe o parte în trecut dar mi-a dat înezcit pe alta.

      Delete
  3. Câtă dreptate ai!
    Asa este! Conteaza ce oameni lasi in urma.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Să trăim frumos, zic. Chiar dacă mai eșuăm , chiar dacă cădem. Să ne dăm silința.

      Delete
  4. Aha, de asta ai pus negru pe blog... Dar a plecat impacat si tu ai apucat sa il vezi... Si-a facut datoria si iata ca Dumnezeu i-a daruit bucuria de a lasa in urma oameni... Ne vom intalni cu totii acolo si ne vom aduce aminte ce lucruri minuate am facut pe pamant, daca am facut...
    In astfel de cazuri, iubirea noastra e cea mai potrivita binecuvantare si rugaciune. Ea va purta sufletul respectiv inspre Dumnezeu. Si cand un om ajunge in fata lui Dumnezeu insotit de atata iubire, cum sa fie refuzat? Ea e pasaportul sufletului inspre Paradis.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Nu e negru, e un maro foarte închis, și tema e schimbată de mai de mult. Da, a plecat împăcat...

      Delete
  5. Ii tare greu sa strangi consolarea in cuvinte si apoi sa le oferi cuiva..
    Stiu ca doare, dar e si bucuria ca ei s-au intors acasa..
    Bunica mea s-a dus in ziua in care noi am ajuns in alta tara..si a fost durere, insa si mangaiere multa..

    ReplyDelete
  6. Asa este...ce frumos cand lasa in urma amintiri dincolo de care sa ne putem bucura si peste zeci de ani...Chiar si despartirea este parca putin mai usoara. Ramane sa pretuim pe cei pe care ii mai avem si sa nu uitam sa le intoarcem dragostea din copilarie. Daca nu-i mai avem, atunci sa pretuim orice batran pe care il mai avem prin preajma.

    ReplyDelete
  7. ce frumos ai scris !
    mi-ai adus aminte de părinţii mămicuţei ! acolo am trăit clipe minunate când eram mică !
    am plâns când am revenit acum câţiva ani pe acele meleaguri şi casa aparţinea altor persoane...
    închid ochii şi revăd toate clipele minunate trăite alături de ei !
    Bunul Dumnezeu să aibă grijă de sufletele ceor dragi !

    ReplyDelete