Un munte, un ditamai muntele

Sursă imagine: Pinterest

Era o zi senină când l-am văzut pentru prima oară. O zi frumoasă de octombrie. Nu mi-am dat seama atunci că noi doi nu vom fi chiar cei mai buni prieteni, ci că vom fi mai degrabă niște dușmani, luptând mereu unul împotriva celuilalt. Dar iată-l. Era acolo. Înalt, mândru și, de neatins. Un munte. Un ditamai muntele. M-am uitat la el și i-am spus: bună ție, zâmbind. 

Așa a început totul. 

În fiecare zi, de când mă trezeam dimineața și până când mă puneam seara în pat, tot ce puteam să văd era acel munte. La început mi-am spus că priveliștea e uimitoare. Mi-a luat puțin privirea. Bine, trebuie să recunosc, mi-a luat puțin mai mult privirea. Așa că zâmbeam și zilele treceau ușor. 

Cu timpul însă a început să devină din ce în ce mai greu. Cu cât vedeam mai mult muntele acela, cu atât mai mult îl detestam. Voiam să scap de el. Și cum poți oare scăpa de un munte uriaș? 

Nu știam cum. Așa că zile întregi m-am luptat cu stările mele. Le-am luat pe toate la rând. De la o simplă senzație de nervi la o explozie întreagă. De la un zâmbet ironic la o furtună plină de ură. De la o mare de lacrimi la strigăte și bocete. Și într-un final am oftat. Un oftat lung și aproape stins. Așa nu merge. Trebuie să fac ceva cu muntele acesta. 

Am realizat că dacă vreau să scap de el, trebuie să învăț să îl escaladez. Așa că m-am echipat cu răbdare, cu bună voință și cu bucurie și am pornit la drum. Ori de câte ori reușeam să urc câte puțin, piciorul îmi aluneca înapoi și mă trezeam exact în același loc de unde am început, dar nu voiam să renunț. În fiecare dimineața deschideam ochii, vedeam muntele și încercam să mă cațăr pe el. Uneori avansam, alteori staționam și din când în când alunecam înapoi. 

Mi-a luat ani de zile să escaladez muntele și nu a fost deloc ușor. Au fost multe lacrimi, multe lecții, multe căderi și multe urcușuri, iar acum, acum sunt aproape în vârf. Sau poate chiar în vârf. Ar trebui să mă bucur. Acesta este momentul la care visez de ani de zile și atunci de ce mă tem? 

Descoperisem ce trebuie să fac, unde vreau să ajung și am avut senzația că îmi va lua o veșnicie. Acum, timpul e pe final, muntele pare în sfârșit să se lase cucerit, iar eu știu că dincolo de el se află o priveliște superbă. Și totuși, frica bate la ușă spunându-mi: în fața e chiar necunoscutul, ce ai să faci acum? Pe ce poteci ai să mai umbli și dacă nu vei reuși?

Poate că în acest moment al vieții tale și tu te găsești pe vârful muntelui. Poate ai tot urcat și ești obosit, iar acum că ești pe cale să vezi priveliștea ce s-a ascuns atâta timp de tine, în loc să te bucuri, te apucă groaza, dar știi ceva? Va fi bine. Pentru că drumul ți se va deschide pentru mai departe și așa cum ai pășit până aici, vei ajunge oriunde va trebui să ajungi. Pentru că până acum nu ai fost singur și nici în continuare nu vei fi, Dumnezeu te ține de mână. 

Și știi ceva? Poate că vor mai apărea munți de urcat și văi de coborât, dar va exista o vreme în care tot ce vei putea vedea, va fi orizontul. Mai limpede și mai colorat ca niciodată. Și în orizontul acela te vei oglindi tu. Inima îți va bătea mai tare și ochii tăi vor scăpa câteva lacrimi de bucurie. Îți vei întinde mâna și vei zice: în sfârșit, visul meu s-a împlinit. În sfârșit am reușit să escaladez acest munte, sunt aici. 

Da, e adevărat, chiar vei fi acolo. 

Așa că speră, visează, luptă, crede. Și nu te opri. Atâta timp cât ai un munte în față este un semn că trebuie să îl escaladezi. Nu te opri nici măcar după aceea. Pentru că dincolo de munți te așteaptă orizontul ce îți taie răsuflarea.