Trăiește-ți viața din plin acolo unde ești

Sursă imagine: Pinterest

Aș fi vrut să nu cunosc durerea. Să mă plimb pe străzi pavate cu flori, scrise cu fericire și turnate cu aur. Dar viața nu mi-a fost așa. Adesea o băgam în categoria amărăciunii și a pelinului. Adesea cerneala cu care se scria viața mea era mai mult neagră decât colorată. Și trebuia să merg în fiecare zi câte puțin prin durere. Dar cine vrea să facă asta? Cine dorește să pășească pe cioburi, să se înțepe și să sângereze iar și iar de o mie de ori?

Nimeni. Ei bine, nici eu nu voiam. 

Și am vrut să renunț. Da, de mii de ori dacă aș fi putut aș fi renunțat la viață. La tot. Dar Dumnezeu îmi vorbea mereu cu șoapte blânde și îmi spunea că eu nu sunt o pură întâmplare, ci că El m-a ales și m-a iubit iar viața mea are un scop. 

Au fost zile în care îmi șoptea: tu mai poți un pic. Și eu nu mai puteam deloc. Eu eram pe marginea prăpastiei și mă pregăteam să mă arunc. Și, totuși, cumva, nu știu cum, El mă ridica, ma asambla la loc de fiecare dată când mă rupeam în bucățele și îmi vedeam finalul apropiindu-se.

Până într-o zi când am început să spun: Doamne, știi ceva, hai să facem asta. Eu nu mai pot, dar Tu poți. Eu nu mai vreau, dar Tu vrei. ”Facem echipă bună.” Când eu trag în jos, Tu tragi în sus. Tu ești culoarea albă, eu sunt negrul intens. Tu bucuria și curăția, eu amarul și mizeria. Dar, hai să facem asta. Ce-i drept habar nu am cum. Dar hai să o facem. 

Și atunci a început schimbarea. De fapt, schimbarea se întâmplă în durere. Căci abia atunci poți fi modelat cu adevărat. Poți căpăta forma prețioasă ce ți-e menită. Când viața e prea dulce, când totul merge ca pe roate, nu poți fi prelucrat, poate doar umflat de eul tău. Însă prin durere începi să îți vezi slăbiciunile, golurile, lipsurile. Prin durere realizezi cine ești de fapt, adică un pumn de țărână în care s-a suflat viață. Prin durere realizezi că viața asta trecătoare e atât de banală și de deșartă, încât de multe ori îți potolește sufletul cu apă falsă. Ca și cum uneori, toată fericirea pe care ți-o prezintă și după care alergi e doar o iluzie. O fericire costumată. 

Așa că atunci când ești conștient de aceste lucruri, atunci Dumnezeu poate să înceapă schimbarea în tine.

Ce nu înțelegem noi, oamenii, sau poate pur și simplu refuzăm să o facem, este că noi nu trebuie să trăim pentru lume și nici pentru noi, ci pentru Dumnezeu, prin Dumnezeu, cu Dumnezeu.

Și Dumnezeu a prelucrat. A schimbat totul în mine. A început să îmi arate ce e cu viața mea, de ce atâta durere, de ce așa și nu altfel. A început să îmi explice ce caut și cine sunt și de ce sunt și încotro merg. Și încetul cu încetul pe măsură ce toate căpătau un sens și o explicație, eu căpătam o formă, deveneam în sfârșit ceea ce trebuisem de la început să fiu. Mă priveam și arătam diferit, sufletește vorbind, desigur. 

Și apoi l-am întrebat. Ok, Doamne, și acum ce fac?

”Trăiește-ți viața din plin acolo unde ești și fii recunoscătoare pentru tot ce îți ofer.”

Stai, cum adică? Adică aici? În mocirla asta de pe pământ? Printre griji și neajunsuri? Printre oameni fățarnici și egoiști? Aici să trăiesc eu din plin? 

Da, acolo. 

Câteodată mi se pare că îl văd pe Dumnezeu zâmbind. Zâmbind la naivitatea mea. La tot ce nu înțeleg acum dar am să înțeleg cândva, la fel cum acum înțeleg tot ce cândva nu am înțeles. Mi se pare că El zâmbește cu dragoste și răbdare dorind să îmi arate pasul următor și să mă mai învețe ceva. Oh și câte sunt de învățat, și câte sunt de schimbat!

Poate nu înțelegi ce am scris, sau poate da. Dar dacă da, lasă-mă să îți spun ceva. Nu contează unde ești, nu contează în ce fel ești, contează doar să îți trăiești viața din plin lăsându-te în totalitate în mâna Lui. Crezând cu putere că El știe ce face. Chiar dacă e durere, chiar dacă e amar, ai încredere. Treci pe acolo pe unde ai de trecut, dar nu uita că Dumnezeu este lângă tine și te vede pas cu pas, și îți oferă călăuzire. Și într-o zi, când vei învăța să mergi cu El, să te bucuri chiar și în vale, să trăiești cu adevărat în locul în care ești blocat astăzi, în acea zi, vei ieși de acolo.

Am învățat că omul care poate fi mulțumitor în durere, atunci când nu i se face pe plac; omul care continuă să se încreadă în Dumnezeu și în vremuri bune și în vremuri rele, omul acela găsește bucuria. Și bucuria aceea i se lipește de inimă. 

Ei bine, trăim. Și acum ce?

Sursă imagine: Pinterest

Ei bine, trăim. Și acum ce? Ce să fac cu viața asta? Poate că ți-ai pus și această întrebare. Poate că de multe ori a fost vorba despre a supraviețui și nu despre a trăi. Poate că ți-ai fixat și tu ca toată lumea vise, idealuri și încă nu ai dat de ele. Poate ai avut momente în care nu ai dat nici măcar doi bănuți pe viața ta și ți s-a părut că e fără sens. Poate că nu ți-ai mai dorit ziua de mâine sau vreun viitor și ai vrut să renunți. Poate ești pe undeva și te zbați fără să știi de ce trăiești. De ce ești în locul în care ești. De ce tu?! 

Pur și simplu ni se întâmplă. Deschidem într-o zi ochii, inima ne bate, sufletul ne prinde viață și nu ne întreabă nimeni dacă vrem. Dacă dorim să trăim. Nu ne întreabă nimeni din ce familie am vrea să facem parte sau unde ne-ar plăcea să locuim, de la câți bani să ne începem traiul și cam cât să adunăm pe timpul vieții. Nu, nu, viața nu merge așa. Pur și simplu ți se întâmplă. Într-un loc oarecare, cu o familie oarecare, cu niște finanțe oarecare. Îți place, te descurci? Nu? Eh, și, cui îi pasă? Trăiește! Hai că poți. 

Sună puțin dur. Așa-i? Dar pe scurt, cam asta-i povestea. Nu ne întreabă nimeni nimic și se zice că viața este un dar ce ni se dă de la Dumnezeu. Dar numai Dumnezeu știe câte lacrimi amare ascunde viața. Câți copii plâng și adorm fără părinți, parcă ocoliți de binecuvântare. Câte răni sângerează de fapt înăuntrul unui suflet uneori chiar de la o vârstă fragilă. Câte aripi frânte se văd la orizont la oamenii ce nu au avut în inimă altceva decât bunătate și inocență. Câte guri flămânde și burți goale se duc la culcare în fiecare zi. Un dar? Doamne, ești sigur? Pentru că adesea pare un blestem. Să ridice mâna sus cel ce a fost mereu cocoloșit de soartă. Cel ce a trăit fiecare zi din plin și a râs. Cel ce a avut parte de totul de-a gata și nu a gustat deloc din pocarul cu pelin. Care e omul acela care nu știe ce e aia suferință? E adevărat că și suferința e pe grade. Însă doare. Doare atât de tare. Un dar. Doamne, ești sigur? 

Nici măcar nu știi ce să faci cu darul ăsta. Când pornești la drum ești un novice și ți se pare că poți cuceri lumea. Ți se pare că dacă tu ești bun, dacă tu iubești și alții sunt ca tine. Și îți spui dacă alții au reușit vei reuși și tu. Dar afli curând că în viață există societate. Există clasă socială și scară. Există putere și mai există...linia de plutire. Și stai, asta nu e tot. Dacă ai prea mult avânt vin oamenii și încep să arunce cu gunoi în tine. Așa, arăți mai bine acum. Și dacă încă mai poți să mergi, nu te bucura prea repede, în curând ți se va săpa și groapa. Da, cam așa e în viață. Durează un pic până te prinzi și când te prinzi îți vine să dai darul ăsta altcuiva. Unui alt om nenorocit că na, poate își dorește și el puțină mizerie. 

Și totuși, Dumnezeu ne iubește. El nu a dorit nimic din toate acestea pentru om. Toată suferința, toată mizeria și întunecimea acestei lumi, tot păcatul pe care îl purtăm în spinare, nimic din toate acestea nu a gândit Dumnezeu pentru oameni. Dimpotrivă, El pregătise Edenul. Un loc minunat. Unde nu există suferință. Nu exista pentru oameni termenul de bine și de rău. Ei trebuiau doar să asculte de Dumnezeu. Și le ceruse El mult? Nu. Însă păcatul a intrat. Și de atunci a intrat și suferința și mizeria. Biblia ne spune că pe lângă toată truda lui de pe acest pământ, omul mai trebuie să și moară, ca plată a păcatului. Fiindcă plata păcatului este moartea. (Romani 6:23)

Într-o zi a venit Isus la noi, pe pământ. Da, chiar aici, în locul acesta cuprins de întuneric, de durere și de amărăciune. El ne-a adus o veste bună. Ne-a spălat sufletele de toate mizeriile acestei lumi, murind în locul nostru pe cruce. El ne-a iubit și ne iubește atât de mult încât a părăsit cerul pentru noi și a luat pedeapsa de la Tatăl pentru păcatele întregii omeniri asupra Sa. El a trăit ca și noi. A suferit dar nu a păcătuit. Lumea aceasta continuă să fie plină de suferință, amărăciune și de păcat. Însă celor ce cred în El și în jertfa plătită pe calvar cu sânge, celor ce doresc, El le promite viață veșnică. (Ioan 3:16) Când? La finalul acestei vieți de aici. Până atunci, El promite să fie cu noi. Nu putem să îl vedem fizic, însă îl putem simți cu inima și putem prin Duhul să vorbim cu El în rugăciune. 

Viața este durere și amărăciune, dar alături de Dumnezeu, suferința se micșorează, tu crești și înțelegi ce ai de făcut cât timp ești aici, pe pământ. Așa că dacă astăzi te întrebi de ce trăiești, dacă încă nu știi cine ești, de ce ești și ce cauți pe acest pământ. Dacă te întrebi ce-i cu acest dar pe care l-ai primit și care arată mai degrabă a blestem, îngenunchează și vorbește cu Dumnezeu. Înalță o rugăciune către cer exact acolo unde ești și așteaptă ca El să îți răspundă. Viața e mai mult decât atât. Decât ceea ce posesezi, locurile pe care le vizitezi și relațiile pe care le ai. Află cine ești și de ce. Află ce trebuie să faci în timp ce ești și încotro te îndrepți atunci când pleci de aici.