Versetul zilei

Monday, March 28, 2016

”El nu a murit pentru mine, a murit pentru toți”

Sursă imagine: www.deviantart.com

Toți știm că Iisus și-a dat viața pentru noi, că Dumnezeu și-a trimis propriul fiu la moarte de cruce pentru noi. Dumnezeu ne iubește pe toți, este adevărat, ni se reamintește asta adesea și noi știm și credem că Dumnezeu ne iubește.

Sunt însă sentimente care ne pot încerca uneori, sunt întrebări care pot să intervină în inima și în mintea noastră și să arunce totul la o parte.  Dumnezeu mă iubește pe mine, pentru mine? Mă iubește așa cum sunt?  Are Dumnezeu nevoie de mine, doar de mine?
Știu că noi toți suntem speciali, că în noi toți este pus ceva unic, că El ne vrea pe toți dar mă vrea Dumnezeu doar pe mine?  Are El nevoie cu adevărat de mine?

Mi-am pus și eu aceste întrebări. M-am gândit că Dumnezeu are universul întreg la picioarele Lui, are oameni din toată lumea și cu siguranță că mulți dintre ei sunt mai speciali decât mine. Cu ce m-aș putea compara eu? Ce aș putea să îi ofer?  De ce să mă vrea El pe mine?  Că sunt eu sau că e o altă persoană nu e tot aia? 

Am ajuns la concluzia că eu nu pot face nimic pentru Dumnezeu, El poate deja totul, are resursele necesare, are atâția alți oameni, are totul. Ce nevoie are Dumnezeu de mine?

Sigur că El ne-a iubit și ne iubește pe toți, a murit pentru toți, dar separat de acest ”toți”, ce însemn eu?

Am constatat într-o zi pe când vorbeam cu cineva că nu sunt singura care gândește așa.  Mi s-a pus aceeași întrebare: contez eu pentru Dumnezeu, mă iubește El?  Și am răspuns da, contezi atât de mult încât a părăsit cerul pentru tine, a murit pentru tine. Iar persoana cu care vorbeam mi-a spus: ”Nu, El nu a murit pentru mine, a murit pentru toți”.

Ne oprim undeva la mijloc între ”toți” și „eu”, ne oprim și ne întrebăm dacă de fapt noi chiar contăm pentru Dumnezeu.

Răspunsul este că da, tu contezi pentru Dumnezeu, și poate uneori îți este mai greu să o crezi dar Iisus nu a murit pentru „toți”, nu a murit gândind ”hai să-i mântuim și pe ăștia”, nu, Iisus a murit pentru tine, pentru mine, Lavinia, pentru tine (pune numele tău aici). 

Știu că te doare când te gândești că de fapt doar tu ai nevoie de Dumnezeu iar Dumnezeu nu are nevoie de tine, dar dă-mi voie să îți spun că te înșeli. Sunt absolut sigură că dacă pe pământul acesta ar fi fost doar un om care a păcătuit, și acel om ai fi fost tu, Iisus ar fi murit pentru tine. 

Dumnezeu are nevoie de tine, de persoana ta, nu te poate înlocui nimeni. Ești unic/ă și frumos/ frumoasă. Dumnezeu a pus în tine atât de multe și te-a iubit și te iubește nespus de mult. Nu te mai compara cu alții, nu mai împărți dragostea lui Dumnezeu și nevoia Lui de tine pe bucăți, crede-L pe cuvânt, crede-L după fapte, El te vrea pe tine personal, în cerul Lui, vrea să îți ofere ție dragostea Lui. 

P.S. Tu nu trebuie să -i oferi nimic, a oferit El deja totul.

Friday, March 25, 2016

Păsările zboară spre infinit

Sursă imagine: deviantart.com

Mă pierd în acorduri de tăcere. Aș vrea să îți aud glasul, aș vrea să am un moment de liniște cu Tine, dar zgomotul de afară îmi inundă urechile și mă face imună la orice urmă de odihnă. Clipesc, rar și încet. Simt cum mă cuprinde oboseala.

Aud zumzăitul mării, foșnetul vântului și bătăile inimii mele, dar nu te aud pe Tine.  Caut o oază de liniște, un loc pe care să îmi pun capul și care să îmi liniștească inima. 

Pășesc în ritm alert. Te caut cu privirea, te găsesc și încerc să îți vorbesc dar buzele îmi sunt amorțite și nu se pot mișca iar gândurile mi-au înghețat de mult.

Păsările zboară spre infinit iar eu mi-aș dori o pereche de aripi date de Tine. Mă ustură ochii și răgușesc. Mă vezi acum?

Hai să luăm o pauză, amândoi, ce zici?  

M-aș deconecta de lume și de viață. M-aș duce spre cer, mi-ar plăcea să văd stelele mai de aproape. 

Monday, March 14, 2016

Știi, odată mi-ai atins sufletul...

Sursă imagine: www.deviantart.com

Spune-mi, când plouă afară e semn că cerul plânge? Aș vrea să știu care e taina cerului, dar probabil că nu mi-ar fi de folos.
Spune-mi, când afară e soare, înseamnă că cerul e fericit sau râde? Aș vrea să știu dacă are vreun sens ceea ce te întreb.

Știi, mi-ai șoptit cândva la ureche acorduri de vioară, mi-ai cântat note întregi și mi-ai spus că ești acolo. Acum aud doar vântul ce se izbește de fereastra mea și aș vrea să știu ce ai făcut cu sunetele de vioară, unde le-ai ascuns?
Știi, mi-ai luat cândva mâna într-a Ta și mi-ai prins în păr stele aurii, mi-ai zâmbit și mi-ai spus că ești acolo. Astăzi, stelele au murit și mâna Ta pare departe.

Când cerul era senin și plin de stele, când vedeam luna, mai mândră ca niciodată, mă gândeam la Tine. Tu ești Creatorul și mă gândeam că toate sunt atât de perfecte. Tu cauți perfecțiune? Te întreb pentru că aș vrea să te cunosc mai bine.

Cânt note, apăs pe clapele unui pian chiar acum, poți să înțelegi Tu melodia inimii mele? Poți să îmi înțelegi sufletul?
Mă avânt în zbor și cad. Mă avânt spre cer dar cerul îmi pare departe. Pământ, doar pământ e cât cuprind cu ochii, ce ai vrea să fac?

Îmi scriu ideile pe hârtie, îți scriu întrebări în inimă și aș vrea să iei un stilou de al Tău și să îl atingi de inima mea, să scrii rânduri și rânduri, și aș vrea să te semnezi cu toată dragostea și să mă faci să zbor.

Spune-mi, aș putea să ating luna, aș putea să zbor spre ceva mai mult? Aș putea oare să văd soarele de aproape?  Sau poate stelele, căci stelele mă fascinează.

Știi, odată mi-ai atins sufletul și ai dansat cu mine pe un ritm cunoscut doar de noi doi, și am vrut atunci să rămân în brațele Tale pe veci, dar m-am smuls singură, m-am smuls afară, către abisuri.
Știi, aș fi vrut să mai rămân dar ceva nu mă lăsa.

Spune-mi, ai luat stiloul? Scrii acum, sau mai aștept?
Spune-mi, ești acolo?

Monday, March 7, 2016

Adunăm ruine

Sursă imagine: www.deviantart.com

Noi ne continuăm viața, adunăm ruine, le punem împreună și avem impresia că am construit castele din sticlă, tot noi le spargem, le dărâmăm și construim altele mai mari. 
Respirăm greu și ne amestecăm prin mulțimea de oameni peste care dăm zilnic. Toți purtăm în spate propriile noastre povești, necunoscute adesea de mulți.

Oamenii nu sunt ceea ce par a fi la prima vedere, cei ce par a fi puternici de multe ori sunt de fapt slăbiți de greutățile acestei vieți, iar cei ce par slabi se dovedesc de multe ori a fi mai puternici decât ne putem închipui.

Oamenii sunt doar niște umbre, astăzi sunt aici și mâine zboară spre alte zări.
Odată am crezut că toți oamenii sunt buni, că toți au ceva în suflet, că toți iubesc, azi, încep să mă îndoiesc de acest lucru.
Nu înțeleg de ce unii aleg să facă rău cu bună știință, nu înțeleg cum îi pot răpi unei persoane viața și sufletul în atâtea moduri, dar poate înțeleg măcar ei de ce o fac.

Banii, ne mănâncă zilele sau poate noi suntem prea avântați în a-i strânge ?  Aș vrea să vă întreb ce comori așteptați să adunați? Ce plănuiți să câștigați?

Noi ne continuăm viața zi de zi, pășim pe cioburi de sticlă atunci când mergem în căutarea treptelor ce ar trebui să ne avânte mai sus, sângerăm dar nu simțim durerea, pentru că lupta noastră e prea mare.  Ne amestecăm printre sentimente și gânduri, lăsăm inima deoparte de prea multe ori, nu ne întrebăm niciodată oare ce se întâmplă în sufletul omului care a stat lângă noi, ieri, azi, în autobuz, sau într-un parc, sau oriunde...nu ne întrebăm pentru că de fapt nu ne pasă. 

Îi dau câțiva lei cerșetorului de pe drum, cumpăr ceva de la femeia ce vinde legume, mă opresc să îi zic omului cum să ajungă în cutare loc, dacă sunt întrebată, dar să mă gândesc la ce au acești oameni în suflet, să îi întreb de ce au chipul trist, de ce șchiopătează...nu, de ce aș face eu așa ceva?
Fiecare să își vadă de viața lui, corect?

Spunem și credem că suntem buni, dar ne înșelăm amarnic. Adunăm ruine pentru noi, le împachetăm frumos și le ținem undeva aproape, să nu care cumva să ni le ia cineva, fără să știm că de fapt suntem mai săraci și mai goi ca niciodată.

Treziți-vă...astăzi, că mâine poate veți fi într-un sicriu și nu veți lua ruinele cu voi, nu ele, vor rămâne aici. Fără nimic ați venit, fără nimic o să plecați.

P.S. Nu vă înșelați singuri, voi nu adunați comori, adunați numai ruine...

Wednesday, March 2, 2016

Amintește-ți că i-ai promis luna de pe cer

Sursă imagine: deviantart.com

Spune-i că este frumoasă, că în ochii tăi, toate imperfecțiunile ei devin desăvârșite.
Spune-i că astăzi o iubești mai mult decât o iubeai ieri și că mâine o vei iubi mai mult decât o iubești astăzi.

Știu că s-a așternut timpul peste voi, că poate azi nu mai simți fluturi în stomac și nu îți mai tremură vocea când îi vorbești, pentru că o știi deja.
E copila cu care împărțeai ieri un pahar de suc, dar s-a transformat cu timpul în femeia cu care îți clădești astăzi o familie.
E fata timidă cu care schimbai altă dată cuvinte, ți-era greu până și să îi spui ceva, iar ea roșea la privirea ta.  Timpul a schimbat-o. Ea nu mai e de mult ființa pe care ai cunoscut-o, a devenit mai matură, mai sigură pe sine, mai echilibrată, a devenit femeie, și nu știu cum să îți spun dar e femeia ta.

Prețuiește-o, ca pe tine insuți. Acceptă-i zilele în care are nevoie de o tonă de îmbrățișări, de un miliard de săruturi dulci și de priviri amuzate.
Acceptă-i zilele în care îți cere din timpul tău.

Amintește-ți că i-ai promis luna de pe cer, că i-ai promis că o vei iubi la bine și la greu. Uneori ești nevoit să o suporți, pentru că e încăpățânată și are impresia că le știe ea pe toate, dar iubește-o chiar și atunci.

Spune-i că e a ta, că o vei prețui în continuare și că o vei admira la fel de mult, aranjată sau nu. Spune-i că tu știi că frumusețea ei nu stă în felul în care își prinde părul, în machiajul pe care și-l pune pe față sau în hainele cu care se îmbracă, ci în sufletul ei plin de dragoste.

Spune-i că e universul tău.

Și amintește-ți să și crezi în ceea ce-i spui, pentru că vorbele goale nu au valoare în fața unei femei.

Tuesday, March 1, 2016

Cetățean al cerului


Sursă imagine: deviantart.com


Mă afund în nisipul mării, mă afund și uit de lumea aceasta. Nu poți, îmi repetă o voce în minte. Nu poți să schimbi tot ce ai vrea, nu poți să fii mai mult decât ești, nu poți...
Privesc către mare, către cerul senin și dau drumul șirurilor de gânduri ce mă străbat pe de-antregul. Aș vrea...
Da, dar vrei degeaba. Nu vezi că toți și toate îți stau împotrivă, ce temelie ai, pe ce te bazezi?
Eu doar...
Tu nimic. Renunță.
Dar...
Dar ce? Ce te face să crezi că și dacă ai avea curajul să faci, să împlinești tot ce vrei lucrurile s-ar schimba în bine? Nu vezi că e doar un vis totul? Când o să te trezești?

Mă plimb pe malul mării și îmi las sentimentele să zboare. Nu simți...doar nu simți. Mă pierd printre iluzii și povești cu zâne de adormit copii. Visez la zile în care cerul va fi zâmbitor, apa va curge și soarele va da toată căldura de care e în stare. Poate mă voi topi totuși...

Nu pot să continui să fiu aici...Nu pot să duc lupta asta. Pământul cu tot ce e pe el mă roade, mă omoară, mă obosește. 
Nu pot să intru în categoriile lor, nu pot să urc pe munte, nu pot să cobor valea, sau să fac ceva...nu pot.

Cetățean al cerului.
Ce?
Cetățean al cerului.
Nu înțeleg. Ce vrei să-mi zici?
Tu nu ești de aici, tu ești cetățean al cerului. Nu te mai forța să te potrivești, nu vei reuși.
Dar am crezut că...
Nu. Tot ce trebuie să faci tu e să mă lași pe Mine să lucrez. Ce va fi greu va dispărea. Iar ce nu va dispărea va fi suportabil. În rest, să-ți amintești mereu că nu ești de aici, tu ești copilul Meu, cetățean al cerului, nu mai purta cu tine toate gunoaiele și deșertăciunile lumii acesteia. 
Cetățean al cerului...ești sigur?
Doamne?
A plecat, din nou.