Ieri, astăzi...La mulți ani, 2020!

Sursă imagine: Lavi D.

Ieri, mă gândeam la case, vise și posibile împliniri. Aveam planuri în inimă și un drum pe care să pășesc. 

Astăzi, m-am oprit o clipă și am văzut ceasul stând. Încetase pentru o secundă să mai ticăie. Timpul înghețase în loc și inima mi-o luase razna. 

Ieri, aveam atât de multe posibilități și un gram de speranță. 

Astăzi, stau. Privesc pe geam, zăresc cerul senin, plăcut și călduros. Parcă îmi zâmbește. Îmi șoptește că nu meritam dar am mai primit o zi în dar. Îi zâmbesc înapoi cu lacrimi în ochi și îi spun: ”știi, nu m-ar fi deranjat să ajung acasă.” Astăzi privesc în zare și nu înțeleg de ce. Nu înțeleg nici cum sau încotro să apuc. Mi se păruse mie că totul e clar și definit, că drumul e neted și planul e bun. Apoi, timpul s-a oprit și nimic nu a mai avut sens. 

Ieri, mi se părea că lumea e în palmele mele și biruința e undeva pe drum. 

Astăzi, stelele sclipesc de speranță și lumină iar mie mi s-a îngăduit să le privesc, nu știu de ce.

Ieri, mă gândeam că în sfârșit l-am descifrat pe Dumnezeu și planul Său cu privire la viața mea efemeră.

Astăzi înțeleg că Dumnezeu nu poate fi descifrat și nici planurile Sale.

Ieri, aveam un Salvator ce murise cândva de mult pe o cruce pentru păcatele mele, ale tale și ale omenirii întregi. Ieri îl iubeam și îl adoram. 

Astăzi stau în picioare și continui să îl iubesc. Iisus Hristos e numele Lui. 

Ieri, stăteam pe gânduri și mă întrebam ce să mai scriu pe blog, ce să le spun celor ce trec pe aici.

Astăzi, în noul an, vă întâmpin și vă zic: viața e trecătoare. Într-o secundă ți se poate smulge. Într-o fracțiune de secundă, fără să îți dai seama de nimic se poate îngheța timpul. Oricine a inventat zicala ”trăiește clipa” a avut mare dreptate, un singur lucru i-aș mai adăuga: trăiește clipa, dar trăiește-o din plin pentru cer, pentru Dumnezeul divin ce te așteaptă dincolo de toate acestea. Atunci când îți trăiești clipa pentru El toate pălesc. Și timpul poate îngheța, planurile se pot distruge, lucrurile pot pieri dar tu vei rămâne pe veci cu El și vei trăi. 

Rugăciunea și dorința mea pentru oricine citește acest articol este ca acest nou an în care am intrat, anul 2020 să vă aducă mai aproape de Hristos, să vă umple sufletul de mai multă pace și să vă dea șansa la cât mai multe convorbiri directe cu Tatăl ceresc. Unii nu înțeleg, dar adesea, cea mai mare bucurie a mea a fost atunci când am stat de vorbă cu Dumnezeu în rugăciune, acea bucurie doresc să ajungă și la voi. 

La mulți ani, 2020! 

Obișnuiam să număr binecuvântările

Sursă imagine: Deviantart

Obișnuiam să număr binecuvântările prin prisma a ceea ce aveam și când lipsurile erau mari, când totul dădea pe minus mă întrebam unde e Dumnezeu și unde e binecuvântarea Lui. 

Într-o zi, am înțeles că binecuvântarea e atunci când poți sta pe genunchi, înălțându-te pe culmi cerești, stând de vorbă cu Dumnezeul universului, cu Tatăl tău. 

Într-o zi, am înțeles că binecuvântarea e atunci când nu ai de ajuns dar din ce ai inima te îndeamnă să dai mai departe, să împarți cu cel flămând și să sădești speranță într-un suflet. 

Am înțeles că binecuvântarea e atunci când îți poți înălța brațele spre cer și în sărăcie și în bogăție, și în boală și în sănătate cu o inimă mulțumitoare la adresa Lui. 

Am înțeles că binecuvântarea e atunci când te poți uita la orizont și poți privi dincolo de el, știind că undeva acolo e o lume nesfârșită, o lume ce nu va apune niciodată, o lume cu pace și bucurie ce te așteaptă. 

Am înțeles că binecuvântarea e atunci când ai jur oameni care îți spun: m-am rugat pentru tine, oameni cu care te poți întâlni și poți vorbi despre Dumnezeu, despre frumos, despre speranță. 

În lume este stricăciune. În noi este stricăciune. Și haos și lipsuri. Și boală și necaz. Și plâns și jale. Și pofte și păcat. Obișnuim să ne numărăm bunurile și să le numim binecuvântări. Obișnuim să ne strângem comori aici, pe acest pământ și să ținem strâns de ele. Obișnuim să ne rugăm doar pentru ceea ce trupul și propriul nostru eu ne cere, dar adesea, ceea ce Dumnezeu numește binecuvântare e departe de ceea ce noi numim binecuvântare. Adesea gândurile Sale sunt atât de departe de ale noastre și răspunsul Său tot nu rămâne, pentru că noi punem în valoare trupul acesta trecător pe când El se uită la ceea ce e veșnic și are cu adevărat valoare, sufletul nostru. 

Astăzi, încearcă să îți numeri cu adevărat binecuvântările. Câte ai de fapt? 

Astăzi, vreau o binecuvântare de la Dumnezeu, dar nu, nu pentru trupul meu, ci pentru sufletul meu. Astăzi, mi-aș dori să mă întâlnesc cu Dumnezeu și să-i spun că inima mea e atât de pângărită și murdară și are nevoie de El. Astăzi, mi-aș dori să mă întâlnesc cu Cel ce m-a creat și să îi spun că îl iubesc. Îl iubesc pentru cine este El. Pentru caracterul Lui curat, pentru gingășia și dragostea Sa, pentru sfințirea și adevărul care e în El. Pentru milă și mai mult decât toate pentru Calvar. Astăzi, mi-aș dori să mă întâlnesc cu Dumnezeu și să îi spun că sufletul meu strigă cu disperare după o pată de lumină, o pată de culoare și nu o găsește nici în jur și nici în sine. 

Binecuvântarea mea ar fi ca Dumnezeu să mă strângă în brațele Sale și să îmi spună: sunt aici. Binecuvântarea ta care ar fi?

Cine ești tu până la urmă?

Sursă imagine: Deviantart

Cine ești tu până la urmă?  Ascuns undeva în umbra păcatelor tale, văzându-ți slăbiciunile și etichetându-te ca nevaloros. Alergi spre mai mult. Dar zi după zi tragi linie să vezi ce ai realizat și nu zărești nimic în zare. Te privești în oglindă. Îți privești goliciunea sufletului și te întrebi dacă chiar la asta se rezumă tot?

Oare viața aceasta se rezumă doar la vise și împliniri? Oare zdrențele sufletești și tot răul ascuns undeva în tine va rămâne pe veci acolo?

Cum ar fi dacă ai putea fi mai mult decât atât? Mai mult decât tot ceea ce ești acum? Cum ar fi dacă ar exista o cale ca lumina să doboare întunericul ce să zărește în oglindă? Cum ar fi dacă ai recunoaște că tu nu ești tot, că dincolo de tine mai e ceva, o forță, o persoană, un Dumnezeu care te-a creat. Un Dumnezeu care caută să ajungă în compania ta, la inima ta. Un Dumnezeu care te iubește și dorește să combată întunericul din tine. Contrar a ceea ce se zice uneori, nu, nu cu bâta și ciocanul, ci cu dragostea Lui arătată prin Iisus Hristos la Golgota. 

Cine ești tu până la urmă și de ce a trebuit Iisus să moară? Ești mai mult decât tot ce poți vedea acum când privești în oglindă. Tu ești creat de Dumnezeu. Iubit de Dumnezeu. Valoarea ta e dată de ceea ce Iisus mântuitorul a făcut. Valoarea ta e scrisă adânc în palmele sângerânde ale Sale. 

Dumnezeu e sfânt. Adesea, noi uităm asta, dar Dumnezeu este sfânt. În El nu există păcat. Și fie că ne place să recunoaștem sau nu, noi nu suntem sfinți. Noi greșim. Suntem umani. Suntem păcătoși. Da, se pune ca și păcat orice rău ai fi făcut, indiferent cât de mic. Oricât am încerca să privim în oglinda noastră, oricât am încerca să o lustruim, să o sucim, tot aceeași imagine vom vedea în ea. Indiferent câte fapte bune am face, indiferent de câte ori ne-am cere iertare, indiferent de câtă bunătate am avea, undeva în noi există o grăunță de amar, de răutate, de mizerie. Și grăunța aceea e suficientă ca să stea între noi și sfințenia lui Dumnezeu. 

Și totuși Dumnezeu ne-a iubit și ne iubește. Nu poate există o dragoste mai mare ca aceasta. Să știi că Cineva te cunoaște mai bine decât te cunoști tu, cu fiecare eșec, fiecare gând rău, fiecare mocirlă în care ai zăcut sau zaci și totuși să continue să te iubească. 

În dragostea Lui El a dorit să te salveze, să te salveze de grăuntele acela de răutate care există în tine și care are potențial de creștere. Iisus Hristos murind pe cruce, a luat asupra Lui, de bună voie, fiecare grăunte de răutate existent în fiecare om. Da, El a purtat asupra Lui păcatul omenirii întregi. A luat pedeapsa în locul nostru. Acum, când Dumnezeu se uită la noi, ne vede prin prisma a ceea ce a făcut Hristos. 

Cine ești tu până la urmă? Ești un simplu om. Dacă alergi după fericire, dacă aștepți să vezi și zile mai bune, dacă vrei să schimbi ceva dar nu știi ce, privește în sus. Cerul îți va spune că mai există ceva. Că aici, pe acest pământ toate pier la un moment dat, chiar și tu. Însă cerul e veșnic. Dumnezeu e veșnic. Sacrificiul făcut de Iisus Hristos rămâne veșnic la fel și curăția inimii pe care ți-o oferă ca și dar. Și mântuirea, intrarea în cer, darul fără plată, împăcarea cu Dumnezeu, sunt veșnice. 

Dacă ai citit până aici, aș vrea doar un lucru să mai știi: Iisus Hristos a murit și pentru tine. A purtat și păcatele tale pe o cruce la Golgota. Sângele Lui a scris și valoarea ta. Tu valorezi mult mai mult decât îți poți închipui iar viața ta are un scop mult mai măreț și mai înalt decât poți visa, pentru că ești copil de Dumnezeu. Păcatul tău pune un zid de despărțire între tine și Tatăl. Dar știi, dacă crezi în ce a făcut Iisus pentru tine, dacă îți deschizi inima și îți recunoști grăuntele de amar, de răutate, primești iertare și curățire. Și poți avea trecere la Dumnezeu în rugăciune. 

Alegerea îți aparține.

În căutarea fericirii

Sursă imagine: Pinterest

Am învățat multe lecții de la viață, de la Dumnezeu dar cea mai mare dintre ele a fost despre har și iertare. Cea mai mare lecție dintre toate a fost aceea că Dumnezeu te primește așa cum ești. Nu trebuie să fii perfect, nu trebuie să te încadrezi într-un tipar anume și nici să fii sfânt. Ca să te întâlnești cu Dumnezeu trebuie doar să fii tu. Tu cel real, cu bune și cu rele, cu păcatul din tine și cu inima ta frântă. 

Am fost cândva ca și tine. Un simplu om în căutarea unui scop pentru această viață, un simplu om în căutarea fericirii. Priveam în jur și tot ce puteam să văd era o suferință apăsătoare și grea. Oameni care se sufocau unii pe alții prin vorbe și prin fapte creionând răni. Paradis zdruncinat. Vedeam că lumea se sparge în bucățele și nimeni nu îi venea în ajutor. Voiam să mă prind de ceva dar nu știam de ce. 

Mi-am zis atunci că dacă mă agăț de oameni va fi bine. Mi s-a întipărit mie, în mintea mea de adolescent că prietenii sunt fericirea. Și au fost. O fericire trecătoare și zadarnică ce a lăsat în urmă un gust amar și un gol. 

M-am uitat la ce nu aveam și mi-am zis că poate într-o zi o să am și eu ceea ce au alții. Și am avut. Dar fericirea nu era în toate acele lucruri trecătoare. Ele erau doar lucruri și atât. Da, e  frumos să ai o mașină să te plimbe, o garderobă plină de haine și o grămadă de bunătăți de mâncare. La final de zi, când tragi linie, mâncarea s-a dus, hainele s-au învechit și mașina a rămas doar o mașină. 

Pe drum, adesea m-am tot întâlnit cu Dumnezeu. Mi se părea că ar vrea să îmi zică ceva și totuși eu nu auzeam nimic. La un moment dat, m-am oprit lângă El și am plâns. Obosită de drum și de amar. Și atunci El m-a întrebat: vrei să mergi cu Mine? I-am spus că da, oricum pierdusem tot. Ce mai aveam de pierdut?

Și am început să merg cu El și azi mergând un pic și mâine un pic am descoperit că fericirea pe care o căutasem era chiar acolo, pe drum cu Dumnezeu. 

Dacă rătăcești cumva în drumul tău spre fericire, dacă ai privit peste tot și ai căutat dar ți se pare că e în zadar, înseamnă că ți-a mai rămas un singur lucru de făcut: privește în sus, la Dumnezeu, fericirea ta s-ar putea să fie acolo.   

P.S. Fericirea ta, mai mult ca sigur e acolo. 

Noaptea, când se trage cortina

Sursă imagine: Pinterest

Lumea caută perfecțiunea. Într-un fel sau altul, fie că ne dăm seama sau nu, dar exact asta căutăm. Căutăm compania oamenilor care ne sunt pe plac, a acelor oameni pe care îi considerăm demni de noi, de ceea ce avem de oferit. Căutăm să facem lucrurile ca la carte, să fim corecți și plăcuți față de cei din jurul nostru. 

Căutăm inimi întregi care sunt gata să ne fie oferite. Oameni fără pete, fără cusur. Iar atunci când nu îi găsim, atunci când așteptările ne sunt călcate în picioare, ne doare inima. Când ajungem să privim omul din fața noastră în diferite unghiuri și să îl vedem de fapt exact așa cum e: un om imperfect sfărâmat în mii de cioburi, nu știm ce să facem cu el.

Atunci când începem să vedem fiecare lacună pe care o are, fiecare strop de răutate care zace ascuns undeva în el, fiecare durere, brusc, simțim nevoia să fugim. Cum, tu furi? Dar eu nu te știam așa. Tu înjuri? Dar eu credeam că tu ai doar vorbe frumoase de oferit. Tu ești plin de mânie și de nemulțumire, cine te poate suporta așa? 

Trăim într-o lume care caută perfecțiunea, pornind de la fizicul unui om, continuând cu viața lui de zi cu zi și nu în ultimul rând cu sufletul său. Se caută imaginea perfectă a omului și se pozează în ea. Se caută zilele bune, cu măști pe față. Cu zâmbete și râsete ca la bâlci. Cu oameni perfecți transformați în păpușe Ken și Barbie cu suflet mâzgălit și gol.

Dar noaptea, când se trage cortina, omul rămâne gol. Și sufletul îi este același. Plin de mizerii. Plin de vorbe rele. Plin de durere. Plin de toate patimile pe care le are și din care nu știe cum să iasă. De lucruri ascunse făcute la întuneric, pe care nimeni nu le știe și nu le cunoaște cu adevărat. Omul cu cicatrici, cu răni, cu amărăciune și uneori chiar ură adunată de peste timpuri, de pe la alții. Și acel om jupuit de viu, de peste tot se privește în oglindă și plânge. Căci atunci când se trage cortina iar el este ascuns de ochii lumii și de rolul pe care îl joacă, se poate vedea pe sine exact așa cum e și ceea ce vede e dureros și zadarnic. 

Te-ai întrebat vreodată ce crede Dumnezeu despre tine? Oh, știm cu toții cum ne văd oamenii de lângă noi. Știm cum să pozăm în fața lor. Dar te-ai întrebat vreodată cum poți poza în fața lui Dumnezeu? Nu poți. El vede tot. Iisus îți cunoaște inima, gândurile și vede dincolo de trupul tău. El îți cunoaște sufletul. El te vede și pe parcursul zilei când porți mii de măști dar și atunci când se trage cortina.

Societatea caută oameni perfecți. Dar cum rămâne cu cei ce nu se integrează în tipar? Cu cei ce sunt bolnavi, amărâți. Cu cei ce nu merg la sală și nu au trupul demn de coperta revistei. Cu cei ce nu sunt corecți și iubitori ci sunt mai degrabă ucigași, plini de răutate. Cum rămâne cu cei care nu au niciodată ceva bun de spus, cu cei care dacă ți-ar dezgoli sufletul te-ai trezit fugind cât vezi cu ochii.

Poate dacă tragi linie ai să înțelegi că de fapt nici unul dintre noi nu ne încadrăm în cuvântul perfecțiune. Asta pentru că nu există suflete perfecte și nici trupuri perfecte. Există în schimb un Dumnezeu perfect care te iubește în imperfecțiunea ta, exact așa cum ești. Un Dumnezeu care te vede în ascuns și continuă să te iubească. El dorește să îți aline sufletul, durerea. Dorește să aducă lumină în tot haosul și întunericul care e în tine. Alături de El, pe acest pământ, poți crește în corectitudine, în adevăr, în iubire, bucurie, pace. În tot ceea ce este vrednic de iubit și de făcut. În onoare. În caracter. Până vei ajunge la cea mai bună variantă a ta. 

Oricât de mare ar fi întunericul din viața ta și golul în care te zbați El îți poate aduce lumină și îți poate da un scop. 

Și, când se trage cortina, Dumnezeu e cu tine în culise, îți întinde mâna și te așteaptă să pășești spre El, să îți deschizi inima exact așa cum ești. Tu ce alegi?

O bucățică de inimă

Sursă imagine: Deviantart

Există o bucățică de inimă în tine care respiră și simte totul. O bucățică din tine. Orice ai face nu o poți da afară și indiferent de cât de mult încerci să o afunzi, ea rămâne. Există o bucățică de inimă în tine care îți spune că e în regulă să simți. E în regulă să treci pe acolo și să experimentezi totul. E în regulă să lași durerea să te împresoare și mai apoi să o înfrunți pentru că numai așa poți de fapt să mergi mai departe. 

De fapt, să te închizi nu a fost niciodată o soluție, a fost doar mai ușor. Dar acum deschide ușa, dă praful la o parte și lasă sentimentele să intre. Numai simțind totul și luptându-te cu tot ce e adânc îngropat în tine vei reuși să înaintezi. 

E în regulă dacă astăzi te doare. Dacă astăzi rănile îți sângerează și nu găsești pansamentul. Știi ceva? Simte durerea. Da, e îngrozitor. Dar urmează să afli că durerea te frânge. Durerea te modelează. Durerea te pansează. Și în final, durerea te înalță. Așa că plângi astăzi căci mâine vei putea să râzi și să zbori din nou.

E în regulă dacă astăzi te-au dezamăgit. Dacă astăzi afli că oamenii nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi. Lasă dezamăgirea să îți pătrundă inima. Numai așa poți să înțelegi că tu trebuie să ai caracterul curat, căci murdăria doare și lasă cicatrici. Și dacă nu vezi semnele făcute pe insăși inima ta cum să înțelegi cine e omul de fapt? 

E în regulă dacă astăzi nu mai ai cuvinte. Dacă inima îți tace și amorțește, pentru că și tăcerea are locul ei. Tăcerea care te împresoară adeseori e un indicator către liniștea din interiorul tău. Și  știi, în acea liniște îl poți auzi pe Dumnezeu.

Există o bucățică de inimă în tine care respiră și simte totul, și e în regulă să o lași. Las-o să facă asta. Pentru că numai așa vei descoperi că tu ești doar un om. Un om care nu poate mereu să stea în picioare. Un om care mai și greșește. Mai și cade. Un om care știe ce e durerea și prin asta crește. Un om care are nevoie de Dumnezeu. 

Pe ai Săi îi poartă în brațul Lui

Sursă imagine: Deviantart

Crezi că Dumnezeu a uitat de tine. De atâta timp vii cu durere în fața Lui și aduci cererile tale, încât nu mai știi cum să te mai rogi. Uneori, chiar ți se pare că Dumnezeu te-a abandonat. Dar El nu își abandonează niciodată copiii. Pe ai Săi îi poartă în brațul Lui în fiecare clipă. Chiar dacă nu vezi cum, nu înțelegi de ce, nu știi când, totuși, ai încredere că Dumnezeu e în control. Că Dumnezeu chiar e acolo în mijlocul problemelor tale și lucrează. Că Dumnezeu îți știe fiecare lacrimă și fiecare rugăciune și este cu tine. 

Chiar dacă nu înțelegi acum de ce. Chiar dacă oamenii îți sunt împotrivă. Chiar dacă lacrimile cad în continuare. Nu te lăsa pentru că nici Dumnezeu nu te lasă. Chiar nu înțelegi, inimă? El e aici. E chiar aici, acum. Nu ai fost niciodată singură. Și lupta aceasta nu a fost niciodată în zadar. Tot ce faci contează. Chiar contează. Pricepi?

Într-o zi răspunsul tău va veni. Într-o zi această încercare va lua sfârșit. Într-o zi însăși Dumnezeu te va purta în brațele Sale, și cine știe dacă acea zi nu e chiar azi? Sau poate mâine? Cine știe dacă de fapt nu mai e decât un pic? Un pic mai puțin decât crezi și te aștepți? 

Așa că hai, șterge-ți lacrimile și uită-te la cer. Dumnezeul minunilor pășește alături de tine. Dumnezeul imposibilului e de partea ta. Iar tu ești mai puternică decât crezi, inimă, datorită prezenței Lui.

Ești ocrotită în brațele Sale, așa că hai, mergi înainte. Continuă să mergi prin credință căci încet, încet drumul tău se va lumina.

Trăiește-ți viața din plin acolo unde ești

Sursă imagine: Pinterest

Aș fi vrut să nu cunosc durerea. Să mă plimb pe străzi pavate cu flori, scrise cu fericire și turnate cu aur. Dar viața nu mi-a fost așa. Adesea o băgam în categoria amărăciunii și a pelinului. Adesea cerneala cu care se scria viața mea era mai mult neagră decât colorată. Și trebuia să merg în fiecare zi câte puțin prin durere. Dar cine vrea să facă asta? Cine dorește să pășească pe cioburi, să se înțepe și să sângereze iar și iar de o mie de ori?

Nimeni. Ei bine, nici eu nu voiam. 

Și am vrut să renunț. Da, de mii de ori dacă aș fi putut aș fi renunțat la viață. La tot. Dar Dumnezeu îmi vorbea mereu cu șoapte blânde și îmi spunea că eu nu sunt o pură întâmplare, ci că El m-a ales și m-a iubit iar viața mea are un scop. 

Au fost zile în care îmi șoptea: tu mai poți un pic. Și eu nu mai puteam deloc. Eu eram pe marginea prăpastiei și mă pregăteam să mă arunc. Și, totuși, cumva, nu știu cum, El mă ridica, ma asambla la loc de fiecare dată când mă rupeam în bucățele și îmi vedeam finalul apropiindu-se.

Până într-o zi când am început să spun: Doamne, știi ceva, hai să facem asta. Eu nu mai pot, dar Tu poți. Eu nu mai vreau, dar Tu vrei. ”Facem echipă bună.” Când eu trag în jos, Tu tragi în sus. Tu ești culoarea albă, eu sunt negrul intens. Tu bucuria și curăția, eu amarul și mizeria. Dar, hai să facem asta. Ce-i drept habar nu am cum. Dar hai să o facem. 

Și atunci a început schimbarea. De fapt, schimbarea se întâmplă în durere. Căci abia atunci poți fi modelat cu adevărat. Poți căpăta forma prețioasă ce ți-e menită. Când viața e prea dulce, când totul merge ca pe roate, nu poți fi prelucrat, poate doar umflat de eul tău. Însă prin durere începi să îți vezi slăbiciunile, golurile, lipsurile. Prin durere realizezi cine ești de fapt, adică un pumn de țărână în care s-a suflat viață. Prin durere realizezi că viața asta trecătoare e atât de banală și de deșartă, încât de multe ori îți potolește sufletul cu apă falsă. Ca și cum uneori, toată fericirea pe care ți-o prezintă și după care alergi e doar o iluzie. O fericire costumată. 

Așa că atunci când ești conștient de aceste lucruri, atunci Dumnezeu poate să înceapă schimbarea în tine.

Ce nu înțelegem noi, oamenii, sau poate pur și simplu refuzăm să o facem, este că noi nu trebuie să trăim pentru lume și nici pentru noi, ci pentru Dumnezeu, prin Dumnezeu, cu Dumnezeu.

Și Dumnezeu a prelucrat. A schimbat totul în mine. A început să îmi arate ce e cu viața mea, de ce atâta durere, de ce așa și nu altfel. A început să îmi explice ce caut și cine sunt și de ce sunt și încotro merg. Și încetul cu încetul pe măsură ce toate căpătau un sens și o explicație, eu căpătam o formă, deveneam în sfârșit ceea ce trebuisem de la început să fiu. Mă priveam și arătam diferit, sufletește vorbind, desigur. 

Și apoi l-am întrebat. Ok, Doamne, și acum ce fac?

”Trăiește-ți viața din plin acolo unde ești și fii recunoscătoare pentru tot ce îți ofer.”

Stai, cum adică? Adică aici? În mocirla asta de pe pământ? Printre griji și neajunsuri? Printre oameni fățarnici și egoiști? Aici să trăiesc eu din plin? 

Da, acolo. 

Câteodată mi se pare că îl văd pe Dumnezeu zâmbind. Zâmbind la naivitatea mea. La tot ce nu înțeleg acum dar am să înțeleg cândva, la fel cum acum înțeleg tot ce cândva nu am înțeles. Mi se pare că El zâmbește cu dragoste și răbdare dorind să îmi arate pasul următor și să mă mai învețe ceva. Oh și câte sunt de învățat, și câte sunt de schimbat!

Poate nu înțelegi ce am scris, sau poate da. Dar dacă da, lasă-mă să îți spun ceva. Nu contează unde ești, nu contează în ce fel ești, contează doar să îți trăiești viața din plin lăsându-te în totalitate în mâna Lui. Crezând cu putere că El știe ce face. Chiar dacă e durere, chiar dacă e amar, ai încredere. Treci pe acolo pe unde ai de trecut, dar nu uita că Dumnezeu este lângă tine și te vede pas cu pas, și îți oferă călăuzire. Și într-o zi, când vei învăța să mergi cu El, să te bucuri chiar și în vale, să trăiești cu adevărat în locul în care ești blocat astăzi, în acea zi, vei ieși de acolo.

Am învățat că omul care poate fi mulțumitor în durere, atunci când nu i se face pe plac; omul care continuă să se încreadă în Dumnezeu și în vremuri bune și în vremuri rele, omul acela găsește bucuria. Și bucuria aceea i se lipește de inimă. 

Ei bine, trăim. Și acum ce?

Sursă imagine: Pinterest

Ei bine, trăim. Și acum ce? Ce să fac cu viața asta? Poate că ți-ai pus și această întrebare. Poate că de multe ori a fost vorba despre a supraviețui și nu despre a trăi. Poate că ți-ai fixat și tu ca toată lumea vise, idealuri și încă nu ai dat de ele. Poate ai avut momente în care nu ai dat nici măcar doi bănuți pe viața ta și ți s-a părut că e fără sens. Poate că nu ți-ai mai dorit ziua de mâine sau vreun viitor și ai vrut să renunți. Poate ești pe undeva și te zbați fără să știi de ce trăiești. De ce ești în locul în care ești. De ce tu?! 

Pur și simplu ni se întâmplă. Deschidem într-o zi ochii, inima ne bate, sufletul ne prinde viață și nu ne întreabă nimeni dacă vrem. Dacă dorim să trăim. Nu ne întreabă nimeni din ce familie am vrea să facem parte sau unde ne-ar plăcea să locuim, de la câți bani să ne începem traiul și cam cât să adunăm pe timpul vieții. Nu, nu, viața nu merge așa. Pur și simplu ți se întâmplă. Într-un loc oarecare, cu o familie oarecare, cu niște finanțe oarecare. Îți place, te descurci? Nu? Eh, și, cui îi pasă? Trăiește! Hai că poți. 

Sună puțin dur. Așa-i? Dar pe scurt, cam asta-i povestea. Nu ne întreabă nimeni nimic și se zice că viața este un dar ce ni se dă de la Dumnezeu. Dar numai Dumnezeu știe câte lacrimi amare ascunde viața. Câți copii plâng și adorm fără părinți, parcă ocoliți de binecuvântare. Câte răni sângerează de fapt înăuntrul unui suflet uneori chiar de la o vârstă fragilă. Câte aripi frânte se văd la orizont la oamenii ce nu au avut în inimă altceva decât bunătate și inocență. Câte guri flămânde și burți goale se duc la culcare în fiecare zi. Un dar? Doamne, ești sigur? Pentru că adesea pare un blestem. Să ridice mâna sus cel ce a fost mereu cocoloșit de soartă. Cel ce a trăit fiecare zi din plin și a râs. Cel ce a avut parte de totul de-a gata și nu a gustat deloc din pocarul cu pelin. Care e omul acela care nu știe ce e aia suferință? E adevărat că și suferința e pe grade. Însă doare. Doare atât de tare. Un dar. Doamne, ești sigur? 

Nici măcar nu știi ce să faci cu darul ăsta. Când pornești la drum ești un novice și ți se pare că poți cuceri lumea. Ți se pare că dacă tu ești bun, dacă tu iubești și alții sunt ca tine. Și îți spui dacă alții au reușit vei reuși și tu. Dar afli curând că în viață există societate. Există clasă socială și scară. Există putere și mai există...linia de plutire. Și stai, asta nu e tot. Dacă ai prea mult avânt vin oamenii și încep să arunce cu gunoi în tine. Așa, arăți mai bine acum. Și dacă încă mai poți să mergi, nu te bucura prea repede, în curând ți se va săpa și groapa. Da, cam așa e în viață. Durează un pic până te prinzi și când te prinzi îți vine să dai darul ăsta altcuiva. Unui alt om nenorocit că na, poate își dorește și el puțină mizerie. 

Și totuși, Dumnezeu ne iubește. El nu a dorit nimic din toate acestea pentru om. Toată suferința, toată mizeria și întunecimea acestei lumi, tot păcatul pe care îl purtăm în spinare, nimic din toate acestea nu a gândit Dumnezeu pentru oameni. Dimpotrivă, El pregătise Edenul. Un loc minunat. Unde nu există suferință. Nu exista pentru oameni termenul de bine și de rău. Ei trebuiau doar să asculte de Dumnezeu. Și le ceruse El mult? Nu. Însă păcatul a intrat. Și de atunci a intrat și suferința și mizeria. Biblia ne spune că pe lângă toată truda lui de pe acest pământ, omul mai trebuie să și moară, ca plată a păcatului. Fiindcă plata păcatului este moartea. (Romani 6:23)

Într-o zi a venit Isus la noi, pe pământ. Da, chiar aici, în locul acesta cuprins de întuneric, de durere și de amărăciune. El ne-a adus o veste bună. Ne-a spălat sufletele de toate mizeriile acestei lumi, murind în locul nostru pe cruce. El ne-a iubit și ne iubește atât de mult încât a părăsit cerul pentru noi și a luat pedeapsa de la Tatăl pentru păcatele întregii omeniri asupra Sa. El a trăit ca și noi. A suferit dar nu a păcătuit. Lumea aceasta continuă să fie plină de suferință, amărăciune și de păcat. Însă celor ce cred în El și în jertfa plătită pe calvar cu sânge, celor ce doresc, El le promite viață veșnică. (Ioan 3:16) Când? La finalul acestei vieți de aici. Până atunci, El promite să fie cu noi. Nu putem să îl vedem fizic, însă îl putem simți cu inima și putem prin Duhul să vorbim cu El în rugăciune. 

Viața este durere și amărăciune, dar alături de Dumnezeu, suferința se micșorează, tu crești și înțelegi ce ai de făcut cât timp ești aici, pe pământ. Așa că dacă astăzi te întrebi de ce trăiești, dacă încă nu știi cine ești, de ce ești și ce cauți pe acest pământ. Dacă te întrebi ce-i cu acest dar pe care l-ai primit și care arată mai degrabă a blestem, îngenunchează și vorbește cu Dumnezeu. Înalță o rugăciune către cer exact acolo unde ești și așteaptă ca El să îți răspundă. Viața e mai mult decât atât. Decât ceea ce posesezi, locurile pe care le vizitezi și relațiile pe care le ai. Află cine ești și de ce. Află ce trebuie să faci în timp ce ești și încotro te îndrepți atunci când pleci de aici.