Unul dintre lucrurile faine ale vieții

Sursă imagine: Pinterest

Unul dintre lucrurile faine ale vieții e să poți vorbi cu Dumnezeu despre oamenii dragi. Pentru El toți oamenii sunt importanți, atât cei care îl iubesc și îl urmează cât și cei care nu o fac. De ce? Pentru că Dumnezeu are o inimă mare și încăpătoare, în ea cuprinde toată dragostea din lume și ceva pe deasupra. El nu iubește cu măsură și nici nu iubește în funcție de cum e iubit. El iubește curat, din tot sufletul pe toată lumea, pentru că inima Lui frumoasă e cea din care s-a născut inițial iubirea. 

Așa că, atunci când vezi oameni împovărați și nu poți să faci nimic pentru ei, înalță o rugăciune. Atunci când ai zile amare pentru că cineva te-a întristat, mergi și fă o rugăciune. Când clipele îți sunt senine și lumea ți-e plină de suflete dragi, spune o rugăciune.

Cel mai fain lucru la rugăciuni? Nu au termen de expirare. Sunt valabile pentru mult timp după ce însăși inima ta le-a uitat. Un alt lucru fain? Rugăciunile pleacă din inima ta și ajung în însăși inima lui Dumnezeu, la tronul Său de îndurare. Și ce fain e să vezi, când tu nu poți face nimic, cum El poate și o face. Și încă ceva, rugăciunile te aduc mai aproape de cer, te fac să mai uiți din necazuri și te ajută să semeni mai mult cu Hristos. 

Unul dintre lucrurile faine ale vieții e că Dumnezeu e sfânt, dar chiar în toată sfințenia Lui, te iubește și te primește exact așa cum ești, cu toate petele de pe sufletul tău, cu tot amarul și cu toată imperfecțiunea din tine. În schimb, îți promite să te curățe de murdăria din inimă, să te schimbe și să te facă un om nou, curat, asemeni Lui. Cum e posibil? Prin faptul că Cel ce nu a cunoscut păcat, a fost găsit vrednic de plată în locul nostru. Da, Hristos a luat asupra Lui pedeapsa care ne era menită nouă, ne-a semnat acordul la pace cu Dumnezeu, căci prin jertfa Lui pe cruce, prin sângele vărsat, noi am fost socotiți neprihăniți. Care noi? Noi, cei care decidem să credem în El, Hristos, să îl primim în inima noastră și să trăim asemeni Lui. 

Un alt lucru fain al vieții e că frumosul și bucuria se împărtășesc cu cei din jur, așa că acum, vă zic și eu despre acest mântuitor, Iisus Hristos care îmi face în fiecare zi viața mai plină de iubire și de pace. 

Nu lua drept bun tot ce crezi

Sursă imagine: Pinterest

Noi, oamenii avem multe credințe. Unele sunt prinse din zbor, de prin  auzite, primite de la alții și învățate. Altele sunt din propriile noastre experiențe, formate pe parcurs și însușite. Avem până și o vorbă: ”fiecare cu credința lui”, și ne comportăm de parcă adevărul nu este absolut, ci mai degrabă adevărul ți-l faci singur. De fapt, spre acest lucru merge lumea din ziua de astăzi. 

Te-ai întrebat vreodată care e adevărul, până la urmă? Oare chiar așa să fie, fiecare cu credința lui și în final ajungem toți în același loc sau fiecare acolo unde a crezut? 

Chiar este adevărul ceva ce poate fi făcut de mâna omului după bunul plac al acestuia? Poate, dar atunci nu am mai putea să îl numim adevăr. Adevărul fie e universal valabil, absolut, fie e doar relativ și atunci nu mai pot fi adevăr. 

Noi spunem că fiecare e liber să creadă în ce dorește, și chiar așa este, însă asta nu înseamnă că undeva acolo nu există un singur adevăr valabil pentru toți în aceleași condiții indiferent că oamenii aleg să îl creadă sau nu. 

Totuși, adevărul poate fi descoperit. Și cum descoperi adevărul? E simplu. Nu lua drept bun tot ce crezi. Da, tu ți-ai format anumite idei și credințe, însă acest lucru nu e de ajuns. Trebuie să cercetezi, trebuie să cauți să vezi dacă credința ta are o bază fondată sau nu. Vei descoperi că multe credințe sunt create pur și simplu din auzite, din tradiții, din generații în generații fără să aibă o bază. Din acest motiv vei întreba anumiți oameni de ce se închină în modul în care se închină, de ce țin un anumit post sau de ce zic o anumită rugăciune și îți vor răspunde că nu știu sau că așa se face, însă nu îți vor spune clar de ce. 

Convingerile tale sunt subiective, din acest motiv nu poți judeca lucrurile în totalitate în baza lor. Când vorbim de o credință reală, omul are în spate o bază, un adevăr, o explicație pentru aceasta. El nu crede 

în niște simple iluzii. 

Oprește-te astăzi și întreabă-te, care este dreptarul după care îți evaluezi credința și concepțiile? Te afli tu într-un loc potrivit sau poate ai ajuns să îți formezi anumite deprinderi fără să știi de fapt de ce le faci și pentru ce? Ești sigur că tot ceea ce consideri tu drept bun chiar este bun și tot ceea ce consideri tu greșit chiar este greșit? Asigură-te că modul în care privești lumea nu e bazat pe simpla ta percepție și pe propriul tău adevăr. Asigură-te că ești pe acelși palier cu Dumnezeu atunci când vine vorba de baza credinței tale, altfel, s-ar putea să crezi în ceva fals, gol și fără de valoare și ai să te trezești într-o zi că nici tu nu știi ce cauți pe acolo și cum ai ajuns așa departe urmând niște iluzii. 

Ne jucăm de-a gândurile și de-a ascunselea cu inima noastră

Sursă imagine: Pinterst

Se privi în oglindă, dar nu văzu decât un chip de lut, nimic deosebit, nimic ieșit din comun. Ochii mult prea obosiți, fața prea palidă și lacrimile prea amare. Dacă ar fi privit în jur, undeva dincolo de ea ar fi înțeles că tot ce are e suficient pentru acum și că uneori, singura ta grija trebuie să fie pentru prezent, nu pentru viitor. Dacă ar fi gândit măcar un pic, ar fi înțeles fără ezitare că este iubită, este protejată, este exact acolo unde trebuie să fie indiferent de ceea ce simte, dar era prea centrată pe sine ca să vadă și altceva. 

Așa suntem noi, uneori. Ne lăsăm conduși de sentimente în loc să ascultăm de rațiune. Ne îmbibăm prea tare cu dureri care nu ne-au fost de fapt menite. Ne jucăm de-a gândurile și de-a ascunselea cu inima noastră, neînțelegând de fapt ce se petrece cu noi, pe ce poziție suntem și în ce moment propria noastră inima ne-a dat șah-mat, oprind jocul, blocându-ne acolo pentru eternitate. 

Da, inima e importantă, dar atunci când aceasta se încarcă de sentimente negative fie de supărare, durere sau de nervi, egoism și ură totul devine prea periculos și în joc nu sunt doar niște pioni, în joc sunt oamenii dragi și chiar noi. Așa că pune stop. Stop joc. Când inima ți-o ia razna, oprește-te din drum. Stai o clipă, analizează-te și treci un pic pe la tărâmul rațiunii, acolo vei afla tot ce trebuie să știi, iar inima ți se va calma și se va echilibra. 

Joc șah cu Dumnezeu uneori. Eu îi spun ce mă doare și îl avertizez de propria mea inimă care încearcă să mă detroneze, așa înaintează pionii, iar El atentează la târâmul rațiunii mele, demascându-mi poziția și luptând cu inima mea, învingându-mă de fiecare dată. Și ce bine e să joci șah cu Dumnezeu și să pierzi, pentru că atunci când El rămâne singurul învingător de pe tabla de joc, inima ți se poate odhini în sfârșit liniștită îmbrățișând rațiunea și trăind în echilibru. 

Oamenii plictisiți de azi

Sursă imagine: Pinterest

Mi-e dor de momentele acelea în care totul era mult mai simplu. Lumea părea mai naivă și mai pură, oamenii mai gingași și ziua mai lungă. Nu aveam nevoie de multe lucruri ca să ieșim din casă și nici nu postam selfie cu tot ce făceam. În schimb, râdeam cu gura până la urechi, nu conta dacă eram ciufuliți, prăfuiți și cu hainele mai puțin stilate. Ne adunam pe la blocuri, în gașcă și ne petreceam timpul împreună socializând și jucându-ne. 

Erau acele zile în care o pătură și puțină voie bună erau de ajuns. Aveam timp să privim cerul, să depănăm amintiri și vise. Aveam timp să trăim. Nu prea treceau mașini pe stradă și sunetul cretei se auzea scârțâind pe asfaltul tare. Eram copii. Eram copii și visam. Nu aveam multe, dar ce aveam ne era de ajuns și lumea părea chiar magică. 

Mi-e dor de momentele în care până și ploaia părea o aventură. Să arunci cu mingea dintr-o parte în alta, să sari prin bălți și singura grijă a ta să fie vocea mamei care să te cheme prea devreme la mâncare. La mâncare? Cine se gândea la așa ceva, când tot ce îți doreai era să te mai joci un pic în balta aceea. 

Mă întreb care a fost momentul ce ne-a transformat în oamenii plictisiți de azi? Am uitat să mai trăim. Zâmbim prea rar și scoatem capul pe geam doar câteodată. Privim cerul în grabă și ne spunem nostalgici că nu avem timp. Nu avem timp pentru o rugăciune, pentru un gând bun sau chiar pentru un simplu bună ziua. Nu avem timp. 

Suntem într-o goană continuă după bani și după tot ceea ce societatea ne pune pe tavă. Luăm drept bun toate stricăciunile ce ni se oferă și uităm să mai privim lumea într-un mod simplu, cu ochi de copil, cu o inima neprefăcută și cu o credință reală. 

Ne amăgim sufletul și ni-l amărâm în fiecare zi câte puțin, de fiecare dată când uităm să iubim, să privim în jur și să trăim.

Hai spune-mi tu, când ai ieșit ultima oară afară doar ca să privești cerul? Stelele, luna, toate au o poveste în spate. Când ai ascultat altceva decât muzica zgomotoasă de pe calculator? 

Înainte detestam mașinile, pentru că ele ne stricau planul de joacă. Acum, nu facem decât să ne urcăm în ele, zilnic, să claxonăm cu gândul pierdut de la volan și să comentăm traficul. Mergem la lucru obosiți și fără chef, ne întoarcem înapoi în același stadiu pe timp de seară și constatăm că ziua a trecut, urmând ca dimineață povestea să se repete. 

Asta să fie oare viața pe care vrem să o trăim? 

Cum rămâne cu visele noastre? Cum rămâne cu lumea reală, cu întâlnirile față în față și zâmbetul acela adevărat? Cum rămâne cu mine și cu tine și cu sufletul din noi care strigă cu disperare că în ritmul acesta se sufocă curând?

Când o să înțelegem oare că singura diferență dintre copiii ce am fost cândva și adulții care suntem acum, nu sunt banii, nu sunt locurile, nu e nici timpul ci doar noi?

Hei străine

Sursă imagine: Pinterest

Bună străine, spune-mi cine ești și încotro te duci? Te-am observat de la distanță atunci când tu nu mă vedeai. Uneori erai grăbit, alteori erai ursuz și rece, iar inimile ce treceau pe lângă tine deveneau împovărate. Erau zile când zâmbeai. Zâmbetul tău părea luminos și cald, însă la o privire mai atentă se putea observa că tu de fapt erai gol pe dinăuntru și afișai un zâmbet de fațadă. 

Știi, atunci când lacrimi sărate ți-au brăzdat obrazul te-am văzut. Atunci ai lăsat să se vadă o parte din tine, o parte din adevăratul tu, cel care nu poartă sute de măști, cel care nu se ascunde după vorbe deșarte și iluzii. Persoana reală din tine, care e de fapt un suflet. Suflet stins și pricăjit, însetat după o iubire pe care nu o cunoaște încă, dar pe care o ignoră cu desăvârșire. 

Spune-mi străine, ce faci cu inima ta frântă și pentru cât timp ai de gând să o mai ascunzi? Nu ai auzit? Banii sunt trecători, la fel și faima, prietenii și chiar familia. Chipul de lut pe care îl ai în posesiune trece și acesta. Nu știi tu oare că viața e mai mult decât tot ceea ce se vede? 

Hei, tu, ai observat cumva că trăim într-o lume de plastic în care se fabrică orice până și oameni la indigo? Știi tu oare câte lacrimi varsă Dumnezeu și ce durere îl apasă zilnic pentru inima ta împietrită și pentru lumea în care trăiești? 

De ce, de ce ți-e inima amară și de ce scoți pe buze numai minciuni? De ce rătăcești de unul singur și te lași înconjurat de nemulțumire și pelin? De ce te zbați atât de tare să te îndepărtezi de Cel ce te-a creat și te iubește cel mai mult dintre toți? Nu ai auzit că El a făcut totul pentru tine? Nu ai auzit că până și-a viața și-a dat-o pe o cruce, sângele i-a curs pentru păcatele tale, pentru sufletul tău stins și întunecat. El încă te cheamă, te cheamă acasă.

Hei străine, îți mai zic doar ceva și plec. Viața ta va avea sens atunci când în sfârșit te vei întâlni cu El, acest Iisus, care te așteaptă. Inima ta va fi vindecată complet numai atunci. El este iubirea după care tânjești, acel ceva pe care îl cauți, de care ți-e dor fără ca măcar să știi. 

Acest Iisus se află la o rugăciune distanță. La o inimă sinceră și deschisă distanță. La un simplu bună, prin care să îi arăți că îl cauți, că ești interesat cu adevărat.