Versetul zilei

Wednesday, July 10, 2019

Noaptea, când se trage cortina

Sursă imagine: Pinterest

Lumea caută perfecțiunea. Într-un fel sau altul, fie că ne dăm seama sau nu, dar exact asta căutăm. Căutăm compania oamenilor care ne sunt pe plac, a acelor oameni pe care îi considerăm demni de noi, de ceea ce avem de oferit. Căutăm să facem lucrurile ca la carte, să fim corecți și plăcuți față de cei din jurul nostru. 

Căutăm inimi întregi care sunt gata să ne fie oferite. Oameni fără pete, fără cusur. Iar atunci când nu îi găsim, atunci când așteptările ne sunt călcate în picioare, ne doare inima. Când ajungem să privim omul din fața noastră în diferite unghiuri și să îl vedem de fapt exact așa cum e: un om imperfect sfărâmat în mii de cioburi, nu știm ce să facem cu el.

Atunci când începem să vedem fiecare lacună pe care o are, fiecare strop de răutate care zace ascuns undeva în el, fiecare durere, brusc, simțim nevoia să fugim. Cum, tu furi? Dar eu nu te știam așa. Tu înjuri? Dar eu credeam că tu ai doar vorbe frumoase de oferit. Tu ești plin de mânie și de nemulțumire, cine te poate suporta așa? 

Trăim într-o lume care caută perfecțiunea, pornind de la fizicul unui om, continuând cu viața lui de zi cu zi și nu în ultimul rând cu sufletul său. Se caută imaginea perfectă a omului și se pozează în ea. Se caută zilele bune, cu măști pe față. Cu zâmbete și râsete ca la bâlci. Cu oameni perfecți transformați în păpușe Ken și Barbie cu suflet mâzgălit și gol.

Dar noaptea, când se trage cortina, omul rămâne gol. Și sufletul îi este același. Plin de mizerii. Plin de vorbe rele. Plin de durere. Plin de toate patimile pe care le are și din care nu știe cum să iasă. De lucruri ascunse făcute la întuneric, pe care nimeni nu le știe și nu le cunoaște cu adevărat. Omul cu cicatrici, cu răni, cu amărăciune și uneori chiar ură adunată de peste timpuri, de pe la alții. Și acel om jupuit de viu, de peste tot se privește în oglindă și plânge. Căci atunci când se trage cortina iar el este ascuns de ochii lumii și de rolul pe care îl joacă, se poate vedea pe sine exact așa cum e și ceea ce vede e dureros și zadarnic. 

Te-ai întrebat vreodată ce crede Dumnezeu despre tine? Oh, știm cu toții cum ne văd oamenii de lângă noi. Știm cum să pozăm în fața lor. Dar te-ai întrebat vreodată cum poți poza în fața lui Dumnezeu? Nu poți. El vede tot. Iisus îți cunoaște inima, gândurile și vede dincolo de trupul tău. El îți cunoaște sufletul. El te vede și pe parcursul zilei când porți mii de măști dar și atunci când se trage cortina.

Societatea caută oameni perfecți. Dar cum rămâne cu cei ce nu se integrează în tipar? Cu cei ce sunt bolnavi, amărâți. Cu cei ce nu merg la sală și nu au trupul demn de coperta revistei. Cu cei ce nu sunt corecți și iubitori ci sunt mai degrabă ucigași, plini de răutate. Cum rămâne cu cei care nu au niciodată ceva bun de spus, cu cei care dacă ți-ar dezgoli sufletul te-ai trezit fugind cât vezi cu ochii.

Poate dacă tragi linie ai să înțelegi că de fapt nici unul dintre noi nu ne încadrăm în cuvântul perfecțiune. Asta pentru că nu există suflete perfecte și nici trupuri perfecte. Există în schimb un Dumnezeu perfect care te iubește în imperfecțiunea ta, exact așa cum ești. Un Dumnezeu care te vede în ascuns și continuă să te iubească. El dorește să îți aline sufletul, durerea. Dorește să aducă lumină în tot haosul și întunericul care e în tine. Alături de El, pe acest pământ, poți crește în corectitudine, în adevăr, în iubire, bucurie, pace. În tot ceea ce este vrednic de iubit și de făcut. În onoare. În caracter. Până vei ajunge la cea mai bună variantă a ta. 

Oricât de mare ar fi întunericul din viața ta și golul în care te zbați El îți poate aduce lumină și îți poate da un scop. 

Și, când se trage cortina, Dumnezeu e cu tine în culise, îți întinde mâna și te așteaptă să pășești spre El, să îți deschizi inima exact așa cum ești. Tu ce alegi?

Tuesday, March 12, 2019

O bucățică de inimă

Sursă imagine: Deviantart

Există o bucățică de inimă în tine care respiră și simte totul. O bucățică din tine. Orice ai face nu o poți da afară și indiferent de cât de mult încerci să o afunzi, ea rămâne. Există o bucățică de inimă în tine care îți spune că e în regulă să simți. E în regulă să treci pe acolo și să experimentezi totul. E în regulă să lași durerea să te împresoare și mai apoi să o înfrunți pentru că numai așa poți de fapt să mergi mai departe. 

De fapt, să te închizi nu a fost niciodată o soluție, a fost doar mai ușor. Dar acum deschide ușa, dă praful la o parte și lasă sentimentele să intre. Numai simțind totul și luptându-te cu tot ce e adânc îngropat în tine vei reuși să înaintezi. 

E în regulă dacă astăzi te doare. Dacă astăzi rănile îți sângerează și nu găsești pansamentul. Știi ceva? Simte durerea. Da, e îngrozitor. Dar urmează să afli că durerea te frânge. Durerea te modelează. Durerea te pansează. Și în final, durerea te înalță. Așa că plângi astăzi căci mâine vei putea să râzi și să zbori din nou.

E în regulă dacă astăzi te-au dezamăgit. Dacă astăzi afli că oamenii nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi. Lasă dezamăgirea să îți pătrundă inima. Numai așa poți să înțelegi că tu trebuie să ai caracterul curat, căci murdăria doare și lasă cicatrici. Și dacă nu vezi semnele făcute pe insăși inima ta cum să înțelegi cine e omul de fapt? 

E în regulă dacă astăzi nu mai ai cuvinte. Dacă inima îți tace și amorțește, pentru că și tăcerea are locul ei. Tăcerea care te împresoară adeseori e un indicator către liniștea din interiorul tău. Și  știi, în acea liniște îl poți auzi pe Dumnezeu.

Există o bucățică de inimă în tine care respiră și simte totul, și e în regulă să o lași. Las-o să facă asta. Pentru că numai așa vei descoperi că tu ești doar un om. Un om care nu poate mereu să stea în picioare. Un om care mai și greșește. Mai și cade. Un om care știe ce e durerea și prin asta crește. Un om care are nevoie de Dumnezeu. 


Saturday, March 2, 2019

Pe ai Săi îi poartă în brațul Lui

Sursă imagine: Deviantart

Crezi că Dumnezeu a uitat de tine. De atâta timp vii cu durere în fața Lui și aduci cererile tale, încât nu mai știi cum să te mai rogi. Uneori, chiar ți se pare că Dumnezeu te-a abandonat. Dar El nu își abandonează niciodată copiii. Pe ai Săi îi poartă în brațul Lui în fiecare clipă. Chiar dacă nu vezi cum, nu înțelegi de ce, nu știi când, totuși, ai încredere că Dumnezeu e în control. Că Dumnezeu chiar e acolo în mijlocul problemelor tale și lucrează. Că Dumnezeu îți știe fiecare lacrimă și fiecare rugăciune și este cu tine. 

Chiar dacă nu înțelegi acum de ce. Chiar dacă oamenii îți sunt împotrivă. Chiar dacă lacrimile cad în continuare. Nu te lăsa pentru că nici Dumnezeu nu te lasă. Chiar nu înțelegi, inimă? El e aici. E chiar aici, acum. Nu ai fost niciodată singură. Și lupta aceasta nu a fost niciodată în zadar. Tot ce faci contează. Chiar contează. Pricepi?

Într-o zi răspunsul tău va veni. Într-o zi această încercare va lua sfârșit. Într-o zi însăși Dumnezeu te va purta în brațele Sale, și cine știe dacă acea zi nu e chiar azi? Sau poate mâine? Cine știe dacă de fapt nu mai e decât un pic? Un pic mai puțin decât crezi și te aștepți? 

Așa că hai, șterge-ți lacrimile și uită-te la cer. Dumnezeul minunilor pășește alături de tine. Dumnezeul imposibilului e de partea ta. Iar tu ești mai puternică decât crezi, inimă, datorită prezenței Lui.

Ești ocrotită în brațele Sale, așa că hai, mergi înainte. Continuă să mergi prin credință căci încet, încet drumul tău se va lumina.

Thursday, January 24, 2019

Trăiește-ți viața din plin acolo unde ești

Sursă imagine: Pinterest

Aș fi vrut să nu cunosc durerea. Să mă plimb pe străzi pavate cu flori, scrise cu fericire și turnate cu aur. Dar viața nu mi-a fost așa. Adesea o băgam în categoria amărăciunii și a pelinului. Adesea cerneala cu care se scria viața mea era mai mult neagră decât colorată. Și trebuia să merg în fiecare zi câte puțin prin durere. Dar cine vrea să facă asta? Cine dorește să pășească pe cioburi, să se înțepe și să sângereze iar și iar de o mie de ori?
Nimeni. Ei bine, nici eu nu voiam. 

Și am vrut să renunț. Da, de mii de ori dacă aș fi putut aș fi renunțat la viață. La tot. Dar Dumnezeu îmi vorbea mereu cu șoapte blânde și îmi spunea că eu nu sunt o pură întâmplare, ci că El m-a ales și m-a iubit iar viața mea are un scop. 

Au fost zile în care îmi șoptea: tu mai poți un pic. Și eu nu mai puteam deloc. Eu eram pe marginea prăpastiei și mă pregăteam să mă arunc. Și, totuși, cumva, nu știu cum, El mă ridica, ma asambla la loc de fiecare dată când mă rupeam în bucățele și îmi vedeam finalul apropiindu-se.

Până într-o zi când am început să spun: Doamne, știi ceva, hai să facem asta. Eu nu mai pot, dar Tu poți. Eu nu mai vreau, dar Tu vrei. ”Facem echipă bună.” Când eu trag în jos, Tu tragi în sus. Tu ești culoarea albă, eu sunt negrul intens. Tu bucuria și curăția, eu amarul și mizeria. Dar, hai să facem asta. Ce-i drept habar nu am cum. Dar hai să o facem. 

Și atunci a început schimbarea. De fapt, schimbarea se întâmplă în durere. Căci abia atunci poți fi modelat cu adevărat. Poți căpăta forma prețioasă ce ți-e menită. Când viața e prea dulce, când totul merge ca pe roate, nu poți fi prelucrat, poate doar umflat de eul tău. Însă prin durere începi să îți vezi slăbiciunile, golurile, lipsurile. Prin durere realizezi cine ești de fapt, adică un pumn de țărână în care s-a suflat viață. Prin durere realizezi că viața asta trecătoare e atât de banală și de deșartă, încât de multe ori îți potolește sufletul cu apă falsă. Ca și cum uneori, toată fericirea pe care ți-o prezintă și după care alergi e doar o iluzie. O fericire costumată. 
Așa că atunci când ești conștient de aceste lucruri, atunci Dumnezeu poate să înceapă schimbarea în tine.

Ce nu înțelegem noi, oamenii, sau poate pur și simplu refuzăm să o facem, este că noi nu trebuie să trăim pentru lume și nici pentru noi, ci pentru Dumnezeu, prin Dumnezeu, cu Dumnezeu.

Și Dumnezeu a prelucrat. A schimbat totul în mine. A început să îmi arate ce e cu viața mea, de ce atâta durere, de ce așa și nu altfel. A început să îmi explice ce caut și cine sunt și de ce sunt și încotro merg. Și încetul cu încetul pe măsură ce toate căpătau un sens și o explicație, eu căpătam o formă, deveneam în sfârșit ceea ce trebuisem de la început să fiu. Mă priveam și arătam diferit, sufletește vorbind, desigur. 

Și apoi l-am întrebat. Ok, Doamne, și acum ce fac?

”Trăiește-ți viața din plin acolo unde ești și fii recunoscătoare pentru tot ce îți ofer.”
Stai, cum adică? Adică aici? În mocirla asta de pe pământ? Printre griji și neajunsuri? Printre oameni fățarnici și egoiști? Aici să trăiesc eu din plin? 

Da, acolo. 

Câteodată mi se pare că îl văd pe Dumnezeu zâmbind. Zâmbind la naivitatea mea. La tot ce nu înțeleg acum dar am să înțeleg cândva, la fel cum acum înțeleg tot ce cândva nu am înțeles. Mi se pare că El zâmbește cu dragoste și răbdare dorind să îmi arate pasul următor și să mă mai învețe ceva. Oh și câte sunt de învățat, și câte sunt de schimbat!

Poate nu înțelegi ce am scris, sau poate da. Dar dacă da, lasă-mă să îți spun ceva. Nu contează unde ești, nu contează în ce fel ești, contează doar să îți trăiești viața din plin lăsându-te în totalitate în mâna Lui. Crezând cu putere că El știe ce face. Chiar dacă e durere, chiar dacă e amar, ai încredere. Treci pe acolo pe unde ai de trecut, dar nu uita că Dumnezeu este lângă tine și te vede pas cu pas, și îți oferă călăuzire. Și într-o zi, când vei învăța să mergi cu El, să te bucuri chiar și în vale, să trăiești cu adevărat în locul în care ești blocat astăzi, în acea zi, vei ieși de acolo.

Am învățat că omul care poate fi mulțumitor în durere, atunci când nu i se face pe plac; omul care continuă să se încreadă în Dumnezeu și în vremuri bune și în vremuri rele, omul acela găsește bucuria. Și bucuria aceea i se lipește de inimă. 

Tuesday, January 1, 2019

Ei bine, trăim. Și acum ce?

Sursă imagine: Pinterest

Ei bine, trăim. Și acum ce? Ce să fac cu viața asta? Poate că ți-ai pus și această întrebare. Poate că de multe ori a fost vorba despre a supraviețui și nu despre a trăi. Poate că ți-ai fixat și tu ca toată lumea vise, idealuri și încă nu ai dat de ele. Poate ai avut momente în care nu ai dat nici măcar doi bănuți pe viața ta și ți s-a părut că e fără sens. Poate că nu ți-ai mai dorit ziua de mâine sau vreun viitor și ai vrut să renunți. Poate ești pe undeva și te zbați fără să știi de ce trăiești. De ce ești în locul în care ești. De ce tu?! 

Pur și simplu ni se întâmplă. Deschidem într-o zi ochii, inima ne bate, sufletul ne prinde viață și nu ne întreabă nimeni dacă vrem. Dacă dorim să trăim. Nu ne întreabă nimeni din ce familie am vrea să facem parte sau unde ne-ar plăcea să locuim, de la câți bani să ne începem traiul și cam cât să adunăm pe timpul vieții. Nu, nu, viața nu merge așa. Pur și simplu ți se întâmplă. Într-un loc oarecare, cu o familie oarecare, cu niște finanțe oarecare. Îți place, te descurci? Nu? Eh, și, cui îi pasă? Trăiește! Hai că poți. 

Sună puțin dur. Așa-i? Dar pe scurt, cam asta-i povestea. Nu ne întreabă nimeni nimic și se zice că viața este un dar ce ni se dă de la Dumnezeu. Dar numai Dumnezeu știe câte lacrimi amare ascunde viața. Câți copii plâng și adorm fără părinți, parcă ocoliți de binecuvântare. Câte răni sângerează de fapt înăuntrul unui suflet uneori chiar de la o vârstă fragilă. Câte aripi frânte se văd la orizont la oamenii ce nu au avut în inimă altceva decât bunătate și inocență. Câte guri flămânde și burți goale se duc la culcare în fiecare zi. Un dar? Doamne, ești sigur? Pentru că adesea pare un blestem. Să ridice mâna sus cel ce a fost mereu cocoloșit de soartă. Cel ce a trăit fiecare zi din plin și a râs. Cel ce a avut parte de totul de-a gata și nu a gustat deloc din pocarul cu pelin. Care e omul acela care nu știe ce e aia suferință? E adevărat că și suferința e pe grade. Însă doare. Doare atât de tare. Un dar. Doamne, ești sigur? 

Nici măcar nu știi ce să faci cu darul ăsta. Când pornești la drum ești un novice și ți se pare că poți cuceri lumea. Ți se pare că dacă tu ești bun, dacă tu iubești și alții sunt ca tine. Și îți spui dacă alții au reușit vei reuși și tu. Dar afli curând că în viață există societate. Există clasă socială și scară. Există putere și mai există...linia de plutire. Și stai, asta nu e tot. Dacă ai prea mult avânt vin oamenii și încep să arunce cu gunoi în tine. Așa, arăți mai bine acum. Și dacă încă mai poți să mergi, nu te bucura prea repede, în curând ți se va săpa și groapa. Da, cam așa e în viață. Durează un pic până te prinzi și când te prinzi îți vine să dai darul ăsta altcuiva. Unui alt om nenorocit că na, poate își dorește și el puțină mizerie. 

Și totuși, Dumnezeu ne iubește. El nu a dorit nimic din toate acestea pentru om. Toată suferința, toată mizeria și întunecimea acestei lumi, tot păcatul pe care îl purtăm în spinare, nimic din toate acestea nu a gândit Dumnezeu pentru oameni. Dimpotrivă, El pregătise Edenul. Un loc minunat. Unde nu există suferință. Nu exista pentru oameni termenul de bine și de rău. Ei trebuiau doar să asculte de Dumnezeu. Și le ceruse El mult? Nu. Însă păcatul a intrat. Și de atunci a intrat și suferința și mizeria. Biblia ne spune că pe lângă toată truda lui de pe acest pământ, omul mai trebuie să și moară, ca plată a păcatului. Fiindcă plata păcatului este moartea. (Romani 6:23)

Într-o zi a venit Isus la noi, pe pământ. Da, chiar aici, în locul acesta cuprins de întuneric, de durere și de amărăciune. El ne-a adus o veste bună. Ne-a spălat sufletele de toate mizeriile acestei lumi, murind în locul nostru pe cruce. El ne-a iubit și ne iubește atât de mult încât a părăsit cerul pentru noi și a luat pedeapsa de la Tatăl pentru păcatele întregii omeniri asupra Sa. El a trăit ca și noi. A suferit dar nu a păcătuit. Lumea aceasta continuă să fie plină de suferință, amărăciune și de păcat. Însă celor ce cred în El și în jertfa plătită pe calvar cu sânge, celor ce doresc, El le promite viață veșnică. (Ioan 3:16) Când? La finalul acestei vieți de aici. Până atunci, El promite să fie cu noi. Nu putem să îl vedem fizic, însă îl putem simți cu inima și putem prin Duhul să vorbim cu El în rugăciune. 

Viața este durere și amărăciune, dar alături de Dumnezeu, suferința se micșorează, tu crești și înțelegi ce ai de făcut cât timp ești aici, pe pământ. Așa că dacă astăzi te întrebi de ce trăiești, dacă încă nu știi cine ești, de ce ești și ce cauți pe acest pământ. Dacă te întrebi ce-i cu acest dar pe care l-ai primit și care arată mai degrabă a blestem, îngenunchează și vorbește cu Dumnezeu. Înalță o rugăciune către cer exact acolo unde ești și așteaptă ca El să îți răspundă. Viața e mai mult decât atât. Decât ceea ce posesezi, locurile pe care le vizitezi și relațiile pe care le ai. Află cine ești și de ce. Află ce trebuie să faci în timp ce ești și încotro te îndrepți atunci când pleci de aici. 

Sunday, December 30, 2018

Câteodată viața e despre așteptare

Sursă imagine: Pinterest

Câteodată este necesar să aștepți. Să aștepți până să intri la jobul dorit, să aștepți până să întâlnești persoana potrivită, să aștepți până să pleci în alt oraș sau să te muți la casa ta. Să aștepți până să te înscrii la facultate. Da, câteodată viața e despre așteptare. Știi tu, acea parte teribil de grea în care totul pare să se miște în reluare și brusc viața nu mai are nici un sens. Ai vrea să îi tragi o palmă, sau să derulezi cumva caseta ca să o pui pe repede înainte. 

Uneori poate pățești ca mine și întrebi în tăcere: Doamne, nu mai trece odată timpul ăsta? Nu pot să sar și eu peste câteva luni, câțiva ani?
Și Dumnezeu zice: Nu. E bine acolo unde ești. Exact acolo trebuia tu să fii.

E greu să aștepți. Pentru că atunci când aștepți înseamnă că ești acolo unde trebuie să fii și nu neapărat acolo unde ți-ai dori să fii. Și ar fi fost fain ca aceste două lucruri să se unească, dar din păcate, de multe ori, ceea ce ne dorim noi nu e tot una cu ceea ce ar trebui de fapt să facem. 

Și poate obosești. Poate începi să îți spui că ești în perioada aceea a vieții tale în care nimic nu contează. Nu are importanță că e marți sau că e vineri, pentru că oricum nimic nu se schimbă și toate trec pe lângă tine. Și uitându-te în alte părți vezi oameni care au ceea ce ai vrea și tu să ai. Ei și-au găsit deja persoana potrivită, s-au înscris deja la facultatea la care visai tu să mergi, au jobul acela bun. Și tu, nimic. 

E greu să aștepți. Dar așteptarea are rolul său. Uită-te în spate. Uită-te pe unde ai trecut. Cu ce oameni ți-ai petrecut timpul. Cum te-au modelat circumstanțele prin care ai fost purtat. Uită-te la persoana care ai fost în momentul în care ai fost nevoit să aștepți și la persoana care ești acum. Vezi tu, nimic nu te modelează mai bine ca așteptarea și lucrurile ce se petrec pe parcursul ei în viața ta. Ți se poate părea că ție nu ți se întâmplă nimic, dar de fapt ți se întâmplă. Dumnezeu te schimbă. Îți modelează caracterul. Te conturează pentru pătrățica următoare din viața ta. Da, ai să ajungi și acolo, dar numai atunci când vei fi potrivit pentru acel lucru.

Noi am vrea ca viața să se deruleze rapid atunci când nu ne place și încet atunci când e spectaculoasă. Însă adevărul este că trebuie luate toate pe rând exact așa cum sunt, și bucurie și întristare, și oamenii buni și oamenii mai puțin plăcuți, și momentele prețioase dar și cele mai puțin importante. Pentru că viața e exact așa și fiecare zi contează. 

Așa că, nu fi trist dacă încă n-ai găsit persoana potrivită și finalul acestui an te găsește tot singur. Nu fi trist dacă încă n-ai copii. Nu fi trist dacă încă n-ai găsit jobul acela bun sau facultatea potrivită. Nu fi trist dacă încă n-ai plecat într-un oraș mai mare. Ai încredere, se va întâmpla exact la momentul potrivit. Și atunci tu ai să te potrivești exact acolo unde trebuie, în pătrățica ta, pentru că Dumnezeu prin circumstanțe și așteptare, prin zile senine și zile grele a avut grijă să te modeleze în forma în care era nevoie să fii.

Sunday, December 2, 2018

Viața e aici și acum

Sursă imagine: Pinterest

Decembrie, una dintre lunile mele preferate. Poate datorită faptului că e începutul iernii, că aștepți cu drag prima ninsoare și aprinderea luminițelor ce marchează deschiderea sărbătorilor. Poate datorită faptului că lumea intră într-o atmosferă mai fastuoasă iar oamenii încearcă să fie mai buni, parcă amintindu-și de Isus și de ce înseamnă de fapt să fii om. Sau poate datorită colindelor ce ne încălzesc sufletul și ne amintesc ce s-a întâmplat acum mult timp în Betleem. 

M-am gândit la toate aceste lucruri, le-am creionat cumva în mintea mea, însă ieri am mai remarcat ceva. Trece anul. 2018 chiar se sfârșește. 2018 e anul care începe încet să plece și nu se va mai întoarce înapoi, nici el, nici toate momentele care ți-au fost oferite. Ai avut uși deschise de care nu ai profitat? Acolo au rămas. Au fost oameni pe care ai avut oportunitatea să îi iubești?  Vise pe care ai căutat să le aduci la viață?

Știi, tot ce ai făcut în acest an, a rămas făcut, iar tot ce nu ai apucat să faci, a rămas nefăcut. Oare chiar au meritat lucrurile în care ți-ai investit timpul, banii și sufletul? Oare în 2018 ai trăit chiar viața pe care dorești să o trăiești? 

Noi, oamenii, de cele mai multe ori suntem pe grabă și folosim această frază: nu am timp. De fapt, avem timp. Doar că avem timp numai pentru ce dorim. Este surprinzător cum nu avem timp să punem mâna pe un telefon, să ne sunăm părinții, bunicii, prietenii, dar avem mereu timp pentru un serial sau pentru stat pe Facebook și Instagram. 
Este surprinzător cum nu avem timp să ne rugăm dar avem timp să îi vorbim de rău pe alții. Cum nu avem timp să mulțumim, dar avem timp să criticăm. Cum nu avem timp să ieșim în oraș cu cineva sau să citim o carte, dar avem timp să facem tot felul de lucruri care nu sunt deloc valoroase. 

Au trecut 24 de ani din viața mea pe care nu am să îi recapăt niciodată înapoi. Toate zilele pe care le-am pierdut stând supărată, nervoasă, îmbufnată. Toate momentele în care am stat prea serioasă, sunt pierdute. Nu mă mai pot întoarce la ele. 
Toții oamenii care au fost în viața mea cândva, au avut un timp al lor, un moment cheie în care au fost acolo. Am făcut tot ce am putut pentru ei? Am iubit, am iertat, am râs? 

Nu știu despre tine, dar eu nu am trăit din plin. De multe ori m-am trezit printre ruine, târându-mă prin ceea ce noi numim viață. Însă acum, acum doresc să trăiesc din plin. Ce înseamnă asta? Înseamnă că fiecare secundă contează. Înseamnă că fiecare om pe care îl întâlnești e prețios. Înseamnă că fiecare oportunitate care ți se ivește trebuie luată. Înseamnă că fiecare zi își are misiunea ei și tu ești omul potrivit la locul potrivit. Înseamnă că viața e mai mult decât o monotonie zilnică fără sens. Mai mult decât a pierde timpul în fața unui ecran. 

Viața e despre scop, despre vise, despre cine ești tu și ce ai de făcut atâta timp cât încă ești. Viața e despre acel Isus pe care îl vom sărbători în curând, despre ce a făcut El pentru noi toți și despre cum dorește să ne învețe să iubim și să fim mulțumiți cu ce avem. Viața e călătoria de aici, pe care o parcurgem în drumul nostru spre cer, spre Dumnezeu. Și contează, contează ce facem cu ea. 

Viața e aici și acum și e atât de prețioasă încât tot aurul din lume nu ar putea să o cumpere. Întrebarea e cât valorează viața ta pentru tine? Nu, nu spune nimic. Răspunsul ți-l vei da tu singur atunci când te vei uita la modul în care îți petreci timpul. 

Sunday, November 11, 2018

Am deschis ochii într-o dimineață

Sursă imagine: Pinterest
Am deschis ochii într-o dimineață și am observat că nu mai era acolo. Toată fericirea pe care o strânsesem în mine dispăruse. În ochi nu erau decât lacrimi și în inimă se întrevedeau doar cioburi. Am privit în sus și l-am întrebat pe Dumnezeu: Doamne, unde ești acum? Nici un răspuns, doar o tăcere apăsătoare. 

În jur nu se vedea nimeni, nimic. Eram în singurătate. Și aș fi întins o mână să prind ceva în ea, să ajung cumva la un licăr de speranță, dar nu vedeam decât întuneric. Și am pornit la drum, cu o bucată de inimă zdrențuită și cu sufletul dezbrăcat. Am întins mâna și am cerut ajutor. M-am dus la oameni. Le-am spus: hei, sunt aici și mă doare. Și aș fi vrut o îmbrățișare, o vorbă bună, o privire înțelegătoare dar nu le-am primit. 

Lor nu le păsa. Pe ei nu îi interesa. Unii împingeau cuțitul mai tare. Alții erau ironici. Alții zâmbeau. 

Am deschis ochii într-o dimineață și nu am putut să văd nimic. Nici un drum pe care să merg. Nici un vis după care să alerg. Nici un motiv pentru care să mă dau jos din pat și să îi dau zilei o șansă. Dar m-am ridicat. M-am forțat să trag aer în piept, să deschid ochii larg, să caut lumina. M-am forțat să zâmbesc, să caut puterea de a merge mai departe. M-am forțat să îmi spun că mâine va fi mai bine, deși știam că nu va fi. 
Am privit în sus și am întrebat: Doamne, unde ești acum? Nu am primit răspuns. 

În jur nu se vedea nimic. Muzica încetase să se mai audă iar zorile nu mai soseau. Și aș fi întins o mână să ating ceva cu ea. Să prind o bucată de fericire sau măcar o iluzie a extistenței ei, dar nu dădeam peste nimic. Și am pornit la drum, obosită și fără speranță. Și m-am dus la oamenii din jurul meu și le-am spus: hei, sunt aici și mă doare. Ei nu m-au băgat în seamă. Ei nu mă înțelegeau pentru că ei nu erau în locul meu, nu simțeau ce simțeam eu.

Am deschis ochii într-o dimineață și l-am văzut pe Dumnezeu stând lângă mine. 
Ce faci aici? l-am întrebat. 
Așteptam să te trezești.
De ce?
Ca să îți spun că sunt aici. Întotdeauna. În fiecare secundă din viața ta, sunt aici, lângă tine.
M-am uitat îndoielnică la El și am spus: dar nu te vad decât foarte foarte rar. 
Nu mă vezi pentru că nu privești mereu prin credință, dar Eu sunt aici și voi fi aici, întotdeauna. 

Sunday, October 28, 2018

Timpul are termenul lui de expirare

Sursă imagine: Pinterest

Găsește timp să privești un răsărit de soare și un apus. Să îți iei un răgaz, un moment de liniște în care să reflectezi la ziua ce tocmai a trecut, la dimineața ce ți-a fost oferită. Știai tu oare că timpul e un dar? Un cadou pe care ți-l faci singur. Cum așa? Ei bine, de fiecare dată când ți se oferă o bătaie de inimă, o dimineață și o sclipire în suflet, tu ai parte de timp. Și atunci, timpul îți este oferit, cum să fie un cadou pe care ți-l faci singur? Este adevărat, timpul îți este oferit, însă tu ești cel care alegi ce să faci cu el. Tu ești cel care alegi dacă îl irosești sau dacă îl prețuiești la valoarea lui maximă. Vezi tu, în fiecare dimineață noi primim aceeași măsură, același gram de timp, dar fiecare dintre noi îl petrecem într-un mod diferit. 

Oare, dacă timpul ar fi de vânzare și în posesia lui nu ar putea intra decât oamenii bogați, ce am face? Cât am fi dispuși să plătim pentru câteva minute?
Și totuși, Dumnezeu nu ne-a cerut nimic în schimbul timpului, ni l-a oferit ca pe un cadou. Îl folosim noi oare cu înțelepciune? Îl valorificăm?

Oh, timpul are termenul lui de expirare. Într-o zi, ticăitul inimii noastre va sta în loc. Va înceta să mai facă zgomot și atunci timpul ni se va lua. Vom regreta? Sau vom ști că am trăit așa cum s-a putut mai frumos și mai bine?

Găsește timp să îți suni familia. Să stai de vorbă cu un prieten, să îl întrebi cum i-a fost ziua. Să bei o cafea alături de cineva, să oferi un zâmbet și o îmbrățișare. De fapt, cele mai minunate și mai scumpe lucruri din viață sunt chiar gratuite, la îndemâna oricui. Acestea sunt iubirea de oameni, iubirea de Dumnezeu, îmbrățișările, sărutările, strângerile de mână. Un surâs, o vorbă caldă, un cuvânt pentru suflet. Sunt chiar acele lucruri care nu pot fi cumpărate, nici deținute, ci pot fi doar iubite și ancorate în suflet. 

Găsește timp să citești o carte. Să afli și alte povești de prin această lume. Să vizitezi fiecare colțișor al naturii, să te plimbi cu bicicleta, sau pe malul unui lac. Să te așezi pe iarba verde și să te bucuri pentru că ești. Timp pentru a mânca o prăjitură și a bea o limonadă. Timp pentru tine. 

Găsește timp pentru stele. Pentru a le privi și a sta de vorbă cu Cel ce este dincolo de ele. Pentru a îl întreba ce face, ce dorește de la tine, El cel care te-a creat pe tine și lumea întreaga. Ascultă tăcerea. Ascultă răspunsul. 

Găsește timp pentru o melodie frumoasă și pentru un film a cărui poveste merită văzută. Timp pentru a vedea oamenii de lângă tine și poveștile lor. 

Găsește timp. Pentru că timpul este acel cadou pe care ți-l faci tu singur, ori de câte ori realizezi cât de valoros este și cât de ușor se poate pierde. Găsește timp pentru această frumoasă viață, cu bune și cu rele care merită prețuită, trăită la cote maxime și învățată. Găsește timp pentru sufletul tău și mai apoi, dăruiește acel timp celor din jur. 

Sunday, October 14, 2018

Așa că hai, hai să ne iubim

Sursă imagine: Pinterest

Haideți să ne iubim. Să ne deschidem inima spre cei de lângă noi, să le arătăm că nouă ne pasă. Să le arătăm că în inima noastră este loc și pentru cel ce umblă șchiopătând, și pentru cel ce nu știe să iubească, și pentru cel flămând, și pentru cel bătrân, și pentru cel bogat. 
Haideți să ne oprim din a ne pune etichete, din a ne judeca unii pe alții și a ne arăta cu degetul. Haideți să ne amintim că suntem niște simpli oameni, niște suflete flămânde ce tânjesc după iubire. Să ne ridicăm privirea înspre cer și să ne gândim că Dumnezeu ne-a spus să ne iubim, să ne răbdăm, să ne sprijinim unii pe alții. 

Haideți să construim poduri în loc de ziduri. Să oferim o strângere în brațe în loc de o vorbă rea. Haideți să nu mai gândim doar cu creierul, doar cu inima prinsă în plăceri și să nu mai folosim cuvântul ”eu” peste tot, ci să gândim cu sufletul, să ne lăsăm inima să se umple de dragoste de la Dumnezeu și să reverse dragoste peste tot, pe oriunde merge. Haideți să înlocuim cuvântul ”eu” cu cuvântul ”noi”. 

Cum ar fi oare dacă am trece toți în aceeași tabără? În tabăra dragostei. Tabăra celor ce iubesc ceea ce este de neiubit. Tabăra celor ce iartă ceea ce este de neiertat. Tabăra celor care înțeleg și caută să îndrepte greșeala în dragoste. 

Cum ar fi dacă noi, oamenii chiar am învăța să ne iubim unii pe alții? Cum ar fi dacă noi chiar ne-am iubi? 

Haideți să nu ne mai urâm. Să nu mai vânăm greșeală după greșeală și să vedem ce se poate face, ce se poate repara. Unde s-a stricat și unde s-a surpat podul. Haideți să ne adunăm împreună ca să construim vise, nu ca să le năruim. Să ne adunăm împreună ca să creștem, ca să ne înfrumusețăm sufletul, ca să învățăm unii de la alții, nu ca să ne certăm și să ne călcăm în picioare. 

Oare chiar nu înțelegem noi că numai iubind vom reuși în lumea aceasta mare? Oare chiar nu înțelegem noi că fără iubire suntem dezbrăcați, goi și murdari?

Isus, nu a dorit altceva decât să își arate dragostea. Iar dragostea Lui ne cheamă azi la pocăință. Dragostea Lui arătată pe Calvar, plătită cu durere și sânge, ne cheamă azi la sfințire. Dragostea Lui Hristos îți șoptește astăzi că poate să umple și inima ta, și că atunci când vei fi umplut, vei radia. 

Așa că hai, hai să ne iubim.