Azi nu mai pot...

...

Am obosit...

M-am oprit în mijlocul drumului într-o zi, era mult praf în jurul meu și eram singură. Eram murdară și căzută, nu mă puteam ridica, dar m-a prins o mână de sus. Era Dumnezeu. Eu plângeam. El s-a uitat la mine și s-a așezat lângă mine. Mi-a zis că trebuie să mă ridic singură.
L-am prins de mână și i-am zis tot ce am pe suflet, El m-a ascultat cu atenție.

Azi nu mai pot, nu mai pot să-i vorbesc...nu mai știu ce să îi zic.

Poate El știe că am obosit. Că nu mai pot decât să plâng și să tac. Oscilez între cele două.
Poate El știe că i-aș vorbi dacă aș putea.
Poate îmi cunoaște sufletul și tremurul din tot trupul.

Poate știe că nu mai fac față.
Că aș vrea să îmi ia povara de pe suflet și să privească către mine.
Poate știe că nu mai pot vedea omul de lângă mine suferind și că nu mai pot fi înțeleasă de nimeni.

Poate știe ce-mi doresc...

Cugetări despre viață...

Sursă imagine: foodstory.stirileprotv.ro

Viața nu mi-a dat lămâi, dacă ar fi făcut-o, mi-ar fi plăcut. Nu, viața mi-a dat cafea amăruie îmbibată cu pelin. 

Sunt un om care trece peste tot ce e rău. un om care iartă, care oferă șanse, un om care știe să uite ceea ce e dureros, dar sunt și un om pe care rănile îl transformă, rănile îl fac să devină altcineva, cineva mai puternic.
Așa se spune de fapt în general, că greutățile te fac să fii mai puternic, mai rezistent. Dar oare această putere merită lacrimi vărsate toată viața și doar stropi de fericire?
Această putere merită atâtea cicatrici?

Am râs și am plâns. Am iubit și am suferit. Am trăit dar am murit în același timp.

Am miliarde de cicatrici în suflet și faptul că am devenit mai puternică în urma lor nu m-a ajutat ci dimpotrivă m-a făcut mai amară, mai pustie. Vreau oameni pe care să îi iubesc. Prefer să fiu vulnerabilă și fericită o clipă decât să simt mereu amarul de după.

Viața te provoacă, te dezamăgește dar vreau să fiu cu un pas înaintea ei. Vreau să nu încetez să cred în prieteni, să nu încetez să cred în dragostea adevărată, în familie, în Dumnezeu și în bucurie.

Viața mi-a dat cafea amăruie îmibată cu pelin dar nu a uitat să îmi dea și lapte îmbibat în miere, și ciocolată îmbibată în fericire.

Viața mi-a dat tot ce am visat, exceptând lucrurile rele din ea.

Sunt un om care respiră și se bucură inclusiv de singurătate. Sunt un om care încă speră.

Când viața îți dă lămâi faci limonadă, așa se spune, dar când viața îți dă cafea o bei. O bei până la ultima picătură. Îți provoacă răni ce nu vor fi cu adevărat vindecate niciodată. Îți dă și fericire mai târziu. Le împletește pe amândouă atât cât trăiești, dar așa e viața. A îndrăznit cinvea până acum să se pună cu ea?

Beau cafea cu pelin și în același timp am parte de lapte cu miere, să zicem că gustul e dulce-amărui, va fi cândva altfel?