Timpul are termenul lui de expirare

Sursă imagine: Pinterest

Găsește timp să privești un răsărit de soare și un apus. Să îți iei un răgaz, un moment de liniște în care să reflectezi la ziua ce tocmai a trecut, la dimineața ce ți-a fost oferită. Știai tu oare că timpul e un dar? Un cadou pe care ți-l faci singur. Cum așa? Ei bine, de fiecare dată când ți se oferă o bătaie de inimă, o dimineață și o sclipire în suflet, tu ai parte de timp. Și atunci, timpul îți este oferit, cum să fie un cadou pe care ți-l faci singur? Este adevărat, timpul îți este oferit, însă tu ești cel care alegi ce să faci cu el. Tu ești cel care alegi dacă îl irosești sau dacă îl prețuiești la valoarea lui maximă. Vezi tu, în fiecare dimineață noi primim aceeași măsură, același gram de timp, dar fiecare dintre noi îl petrecem într-un mod diferit. 

Oare, dacă timpul ar fi de vânzare și în posesia lui nu ar putea intra decât oamenii bogați, ce am face? Cât am fi dispuși să plătim pentru câteva minute?

Și totuși, Dumnezeu nu ne-a cerut nimic în schimbul timpului, ni l-a oferit ca pe un cadou. Îl folosim noi oare cu înțelepciune? Îl valorificăm?

Oh, timpul are termenul lui de expirare. Într-o zi, ticăitul inimii noastre va sta în loc. Va înceta să mai facă zgomot și atunci timpul ni se va lua. Vom regreta? Sau vom ști că am trăit așa cum s-a putut mai frumos și mai bine?

Găsește timp să îți suni familia. Să stai de vorbă cu un prieten, să îl întrebi cum i-a fost ziua. Să bei o cafea alături de cineva, să oferi un zâmbet și o îmbrățișare. De fapt, cele mai minunate și mai scumpe lucruri din viață sunt chiar gratuite, la îndemâna oricui. Acestea sunt iubirea de oameni, iubirea de Dumnezeu, îmbrățișările, sărutările, strângerile de mână. Un surâs, o vorbă caldă, un cuvânt pentru suflet. Sunt chiar acele lucruri care nu pot fi cumpărate, nici deținute, ci pot fi doar iubite și ancorate în suflet. 

Găsește timp să citești o carte. Să afli și alte povești de prin această lume. Să vizitezi fiecare colțișor al naturii, să te plimbi cu bicicleta, sau pe malul unui lac. Să te așezi pe iarba verde și să te bucuri pentru că ești. Timp pentru a mânca o prăjitură și a bea o limonadă. Timp pentru tine. 

Găsește timp pentru stele. Pentru a le privi și a sta de vorbă cu Cel ce este dincolo de ele. Pentru a îl întreba ce face, ce dorește de la tine, El cel care te-a creat pe tine și lumea întreaga. Ascultă tăcerea. Ascultă răspunsul. 

Găsește timp pentru o melodie frumoasă și pentru un film a cărui poveste merită văzută. Timp pentru a vedea oamenii de lângă tine și poveștile lor. 

Găsește timp. Pentru că timpul este acel cadou pe care ți-l faci tu singur, ori de câte ori realizezi cât de valoros este și cât de ușor se poate pierde. Găsește timp pentru această frumoasă viață, cu bune și cu rele care merită prețuită, trăită la cote maxime și învățată. Găsește timp pentru sufletul tău și mai apoi, dăruiește acel timp celor din jur. 

Așa că hai, hai să ne iubim

Sursă imagine: Pinterest

Haideți să ne iubim. Să ne deschidem inima spre cei de lângă noi, să le arătăm că nouă ne pasă. Să le arătăm că în inima noastră este loc și pentru cel ce umblă șchiopătând, și pentru cel ce nu știe să iubească, și pentru cel flămând, și pentru cel bătrân, și pentru cel bogat. 

Haideți să ne oprim din a ne pune etichete, din a ne judeca unii pe alții și a ne arăta cu degetul. Haideți să ne amintim că suntem niște simpli oameni, niște suflete flămânde ce tânjesc după iubire. Să ne ridicăm privirea înspre cer și să ne gândim că Dumnezeu ne-a spus să ne iubim, să ne răbdăm, să ne sprijinim unii pe alții. 

Haideți să construim poduri în loc de ziduri. Să oferim o strângere în brațe în loc de o vorbă rea. Haideți să nu mai gândim doar cu creierul, doar cu inima prinsă în plăceri și să nu mai folosim cuvântul ”eu” peste tot, ci să gândim cu sufletul, să ne lăsăm inima să se umple de dragoste de la Dumnezeu și să reverse dragoste peste tot, pe oriunde merge. Haideți să înlocuim cuvântul ”eu” cu cuvântul ”noi”. 

Cum ar fi oare dacă am trece toți în aceeași tabără? În tabăra dragostei. Tabăra celor ce iubesc ceea ce este de neiubit. Tabăra celor ce iartă ceea ce este de neiertat. Tabăra celor care înțeleg și caută să îndrepte greșeala în dragoste. 

Cum ar fi dacă noi, oamenii chiar am învăța să ne iubim unii pe alții? Cum ar fi dacă noi chiar ne-am iubi? 

Haideți să nu ne mai urâm. Să nu mai vânăm greșeală după greșeală și să vedem ce se poate face, ce se poate repara. Unde s-a stricat și unde s-a surpat podul. Haideți să ne adunăm împreună ca să construim vise, nu ca să le năruim. Să ne adunăm împreună ca să creștem, ca să ne înfrumusețăm sufletul, ca să învățăm unii de la alții, nu ca să ne certăm și să ne călcăm în picioare. 

Oare chiar nu înțelegem noi că numai iubind vom reuși în lumea aceasta mare? Oare chiar nu înțelegem noi că fără iubire suntem dezbrăcați, goi și murdari?

Isus, nu a dorit altceva decât să își arate dragostea. Iar dragostea Lui ne cheamă azi la pocăință. Dragostea Lui arătată pe Calvar, plătită cu durere și sânge, ne cheamă azi la sfințire. Dragostea Lui Hristos îți șoptește astăzi că poate să umple și inima ta, și că atunci când vei fi umplut, vei radia. 

Așa că hai, hai să ne iubim. 

Un munte, un ditamai muntele

Sursă imagine: Pinterest

Era o zi senină când l-am văzut pentru prima oară. O zi frumoasă de octombrie. Nu mi-am dat seama atunci că noi doi nu vom fi chiar cei mai buni prieteni, ci că vom fi mai degrabă niște dușmani, luptând mereu unul împotriva celuilalt. Dar iată-l. Era acolo. Înalt, mândru și, de neatins. Un munte. Un ditamai muntele. M-am uitat la el și i-am spus: bună ție, zâmbind. 

Așa a început totul. 

În fiecare zi, de când mă trezeam dimineața și până când mă puneam seara în pat, tot ce puteam să văd era acel munte. La început mi-am spus că priveliștea e uimitoare. Mi-a luat puțin privirea. Bine, trebuie să recunosc, mi-a luat puțin mai mult privirea. Așa că zâmbeam și zilele treceau ușor. 

Cu timpul însă a început să devină din ce în ce mai greu. Cu cât vedeam mai mult muntele acela, cu atât mai mult îl detestam. Voiam să scap de el. Și cum poți oare scăpa de un munte uriaș? 

Nu știam cum. Așa că zile întregi m-am luptat cu stările mele. Le-am luat pe toate la rând. De la o simplă senzație de nervi la o explozie întreagă. De la un zâmbet ironic la o furtună plină de ură. De la o mare de lacrimi la strigăte și bocete. Și într-un final am oftat. Un oftat lung și aproape stins. Așa nu merge. Trebuie să fac ceva cu muntele acesta. 

Am realizat că dacă vreau să scap de el, trebuie să învăț să îl escaladez. Așa că m-am echipat cu răbdare, cu bună voință și cu bucurie și am pornit la drum. Ori de câte ori reușeam să urc câte puțin, piciorul îmi aluneca înapoi și mă trezeam exact în același loc de unde am început, dar nu voiam să renunț. În fiecare dimineața deschideam ochii, vedeam muntele și încercam să mă cațăr pe el. Uneori avansam, alteori staționam și din când în când alunecam înapoi. 

Mi-a luat ani de zile să escaladez muntele și nu a fost deloc ușor. Au fost multe lacrimi, multe lecții, multe căderi și multe urcușuri, iar acum, acum sunt aproape în vârf. Sau poate chiar în vârf. Ar trebui să mă bucur. Acesta este momentul la care visez de ani de zile și atunci de ce mă tem? 

Descoperisem ce trebuie să fac, unde vreau să ajung și am avut senzația că îmi va lua o veșnicie. Acum, timpul e pe final, muntele pare în sfârșit să se lase cucerit, iar eu știu că dincolo de el se află o priveliște superbă. Și totuși, frica bate la ușă spunându-mi: în fața e chiar necunoscutul, ce ai să faci acum? Pe ce poteci ai să mai umbli și dacă nu vei reuși?

Poate că în acest moment al vieții tale și tu te găsești pe vârful muntelui. Poate ai tot urcat și ești obosit, iar acum că ești pe cale să vezi priveliștea ce s-a ascuns atâta timp de tine, în loc să te bucuri, te apucă groaza, dar știi ceva? Va fi bine. Pentru că drumul ți se va deschide pentru mai departe și așa cum ai pășit până aici, vei ajunge oriunde va trebui să ajungi. Pentru că până acum nu ai fost singur și nici în continuare nu vei fi, Dumnezeu te ține de mână. 

Și știi ceva? Poate că vor mai apărea munți de urcat și văi de coborât, dar va exista o vreme în care tot ce vei putea vedea, va fi orizontul. Mai limpede și mai colorat ca niciodată. Și în orizontul acela te vei oglindi tu. Inima îți va bătea mai tare și ochii tăi vor scăpa câteva lacrimi de bucurie. Îți vei întinde mâna și vei zice: în sfârșit, visul meu s-a împlinit. În sfârșit am reușit să escaladez acest munte, sunt aici. 

Da, e adevărat, chiar vei fi acolo. 

Așa că speră, visează, luptă, crede. Și nu te opri. Atâta timp cât ai un munte în față este un semn că trebuie să îl escaladezi. Nu te opri nici măcar după aceea. Pentru că dincolo de munți te așteaptă orizontul ce îți taie răsuflarea.