Desenezi în praf, păsări.

Sursă imagine: deviantart.ro

Câteodată nu poți auzi nimic din cauza zgomotului care te înconjoară și ți-ai dori un moment cu adevărat liniștit, dar, când liniștea îți dă târcoale totul pare mult prea lipsit de viață.

Valurile încetează să se mai izbească de stânci, norii amenințători de pe cer dispar, stropii de ploaie se opresc iar păsările zboară din nou și tot ce poți să  îți spui e că de fapt tu nu vrei liniște, de fapt drumul tău e pustiu și nu ai nici un semn cu înainte sau înapoi, la stânga sau la dreapta, după care să te iei.

Oamenii te grăbesc. Ei nu înțeleg staționarea ta. Ei nu înțeleg lacrimile ce îți spală în fiecare zi obrazul, buzele ce au învățat să rostească șoptit tăcerea, sufletul înțepat de mizeriile lumii. Ei nu înțeleg, degeaba îi cauți, degeaba le explici.

Te uiți în zare, e liniște, vântul s-a oprit iar acum îți poți auzi bătăile inimii. Arunci o privire, două...dar, nu știi ce cauți.
Te ridici, faci câțiva pași apoi te așezi din nou pe jos. Adulmeci praful. Privești la drumul din fața ta. Te sperie gândul că e atât de gol și plin de praf.

Observi acum ceva ce nu ai observat înainte. Înțelegi ce nu ai înțeles. Te înțeapă ochii și înghiți cu greu. O știi, o știi atât de bine dar nu vrei să o recunoști.

Într-un final vocea din capul tău devine tot mai mare. Iar ea pronunță clar, tare și răspicat cuvintele. ”Ești singură. Mereu ai fost.”

Desenezi în praf, păsări. Te gândești că ele zboară, te gândești că ele văd orizontul și lumea de sus. Te gândești că ele sunt libere iar apoi îți amintești că și pe tine te-a eliberat Cineva. Auzi o altă voce, vine de undeva de pe lângă tine.

”Știi, ca să îți iei zborul trebuie să îți iei avânt mai întâi. Nu se va întâmpla nimic dacă doar stai.”