Ne alungăm iar apoi ne căutăm

Sursă imagine: www.pinterest.com

Am luat în palmă un trandafir, era un boboc firav, avea niște petale roșii, plăcute la atingere ce parcă simțeau nevoia de a fi alintate. Mi s-a părut a fi o floare atât de delicată, iar apoi m-am înțepat...

Am privit oamenii din două unghiuri până acum. Mai întâi i-am văzut buni și frumoși și am trăit cu gândul că există ceva bun în fiecare, că toți avem dorința de iubire în noi, că în adâncul nostru în ciuda a toate noi chiar suntem oameni. 

Apoi, circumstanțele, viața, oamenii, m-au rănit, și-au arătat spinii și m-am gândit că în unii oameni chiar nu există bunătate, deoarece ei rănesc pentru că vor, pentru că pot, nu contează în ce mod și pe cine. 

Și am făcut câțiva pași, mi-am lăsat tălpile să se afunde în nisipul auriu, fierbinte, am înaintat și am văzut cum două drumuri se unesc, mai mulți pași se contopesc, și apoi am văzut trandafirul...

Așa suntem, noi, oamenii. Avem un suflet, avem o inimă, avem gânduri curate și un dor nebun după iubire, după înțelegere și bunătate, după Dumnezeu, dar circumstanțele își pun amprenta asupra noastră. 

În alergarea aceasta prin lumea întreagă dăm unii peste alții și ne rănim, pentru că suntem diferiți, gândim diferit și avem țeluri diferite. Ne rănim, ne murdărim, ne alungăm iar apoi ne căutăm pentru că de fapt noi, suntem la fel, suntem topiți după iubire, făcuți de același Tată, Dumnezeu. 

Suntem trandafiri, avem niște petale atât de frumoase și niște spini atât de ascuțiți. 

Noi, suntem niște boboci care așteaptă ploaia, doar alături de El, putem înflori.

P.S. Și spinii, în mâna Lui au rolul lor.