De-ale mele...

E sfârşit de iunie, timpul trece, din nou acţionează ca şi un duşman fidel care nu se lasă impresionat, şi de data aceasta chiar îmi doresc să treacă, să termin cu anumite lucruri, să încep o etapă nouă dar parcă nu se întâmplă.

Lumea mea s-a blocat într-un spaţiu ascuns între 4 pereţi, fără o rază de soare, fără comunicare, fără nimic. Este măcar vreo uşă pe aici, pentru că nu o văd, şi am senzaţia că dacă mai continui aşa o să îmi pierd minţile.

E totul prea monoton, şi dintr-o dată încep să observ feţele unor oameni şi să mă întreb: " chiar aşa?" , sau să mă satur de opinii, aceleaşi opinii, acelaşi mod de a gândi.

Îi înţeleg pe cei ce dau sfaturi, nu îi înţeleg pe cei care nu vor să accepte că sfatul lor nu e întotdeauna bun sau nu trebuie neapărat pus în aplicare. Consider că dacă primesc un sfat am dreptul să aleg dacă vreau să ţin cont de el sau dacă nu vreau să ţin cont de el.

Nu-mi plac momentele alea în care Dumnezeu tace, de parcă ar trebui să ştii tu singur ce e de făcut. Păi nu, eu chiar nu ştiu ce e de făcut, chiar vreau să-mi spună ceva...să-mi zică la stânga sau la dreapta...

Şi dintr-o dată apare şi uşa mea, portiţa de ieşire din cei 4 pereţi, doar că e departe, şi fac un pas, doi paşi , 10 paşi şi sunt tot mai aproape...

O să o prind?

Ar trebui... 

altfel nu ştiu.