Cum a trecut timpul, cum m-am transformat dintr-un copil începător care pornea pentru prima oară pe porţile liceului într-un om care trebuie să-şi asume responsabilitatea, care pleacă lăsând în urmă copilăriile, dând piept cu viaţa?
Când au început lucrurile banale care valorau atât de mult să însemne acum nimic, cum de nu mai răbufnesc în plâns la tot pasul?
De ce pleci, veche eu?
Tu cea naivă şi prostuţă, când te-ai schimbat?
Eu te ştiu, sau te ştiam cândva, acum eşti alta.
M-am uitat bine la drumurile pe care le parcurgeam zilnic, pentru că mai este un pic şi probabil că vor rămâne pline de praf, pentru că nu voi mai trece pe acolo, dar vor trece alţi copii , alţi adolescenţi care se vor plânge de note, de profesori, de colegi...
Doar că îmi plac copii, tinerii pentru că ei sunt naivi de cele mai multe ori şi încă mai au speranţă, încă se agaţă de lucrurile care contează, şi nu-mi plac oamenii mari, cu nasul în hârtiile lor de la muncă, cu gândul că e o altă zi în care trebuie să meargă să facă bani. Nu că nu ar fi nevoie de bani sau că nu ar fi logic să se gândească la asta, dar problema este că uită de tot ceea ce există în jurul lor, uită uneori până şi de familie şi de dragoste, uită de Dumnezeu.
O să îmi fie dor de mine, pentru că ştiu că nu am să mă regăsesc niciodată în stadiul de acum, pentru că oamenii sunt schimbători, bine măcar că îmi voi putea citi gândurile de pe blog, de prin hârtii...
Ţin minte copilul care a început să scrie aici, care a pus suflet în tot ceea ce a făcut aici, ţin minte de câte ori a vrut să renunţe, să plece, ţin minte şi ziua în care a realizat că de fapt aici e o mică casă virtuală , şi câteodată e chiar mai primitoare decât cea reală.
Speranţele cu care am pornit la drum în urmă cu 4 ani nu au fost pe măsura întâmplărilor, pentru că totul a fost mult mai frumos decât mi-aş fi putut imagina şi mult mai mult decât mi-aş fi putut dori.
Acum am alte speranţe , alte vise, alte gânduri şi nu ştiu cum va fi, dar îmi doresc ca măcar partea mea bună să rămână cu mine.
Rămas bun ani de liceu, rămas bun, veche eu!
Articolul tău descrie perfect modul în care mă simt acum! Personal, nu mă simt mai matură azi decât atunci când am pășit pentru prima oară pe băncile liceului, totuși viața se încăpățânează să ne dea ghionturi și să ne forțeze să mergem mai departe. Știi cum se spune, avem o pagină albă înaintea noastră, iar noi trebuie să ne străduim să așternem o poveste bună. :D
ReplyDeleteSa speram ca va fi o poveste buna :D
DeleteEhm...impresionant .
ReplyDeleteAm citit , avand grija sa nu clipesc pentru ca este atat de frumos si de nostalgic , si ma gandeam la faptul ca intr-o zi o sa fiu si eu asa , ca poate voi scrie cu drag despre anii mei de liceu , sa speram ca vor fii frumosi , ca ma voi pregati candva sa dau fata-n fata cu griji , probleme de adulti...si ca eu cea de acum va ramane doar o amintire..
Cred ca daca m-as gandii la asta in fiecare zi , mi-as traii mult mai mult varsta..
Frumos ..
Sunt sigura ca vei scrie cu drag despre anii de liceu si iti va fi dor de ei :)
DeleteFelicitari pentru absolvire!
ReplyDeleteMultumesc! :)
DeleteLa facultate va fi mult mai vast universul...;)
ReplyDeleteViața din liceu este o perioadă importantă în viață, cu atât mai mult cu cât eu o aștept cu nerăbdare, deși nu vreau să mă despart de colegii mei....
ReplyDelete