Cum mai e la tine-n suflet?

Sursă imagine: deviantart.com

În sufletul meu pare să se fi așternut praful. A fost o iarnă cumplit de grea, l-a bătut vântul și i-a suflat neîncetat zăpada multă răceală. A fost înghețat dar primăvara l-a scos din amorțire. A stat un timp așa după care s-a uscat de tot din cauza soarelui. Și a mai trecut o vară și a urmat o toamnă...

Și totuși, unele răni nu se cicatrizează, unele amintiri te vor bântui pentru eternitate și unii oameni vor rămâne tot străini, indiferent de cât de multe ați avut în comun, de cât de des v-ați întâlnit sau de cât de mult v-ați iubit și v-ați pus amprenta unul asupra altuia.

Știu, știu că zâmbești. Știu că îți bei cafeaua liniștit în fiecare dimineață, că te trezești devreme și privești soarele și toate îți merg atât de bine. Dar, aș vrea să te rog să-ți dai masca jos. Aș vrea să te întreb cum mai e la tine în suflet?

Al meu e degradat. Mi s-a părut în ultima vreme că umblă în zdrențe și cade mereu prin tot felul de gropi. E murdar, stropit și singur. Și mă întrebam dacă sunt eu singura sau poate și la tine e la fel?

Mă gândeam că nebunia e o boală pe care am luat-o din treacăt de pe la tine. De parcă dacă aș afla că nu sunt singură în toate acestea s-ar schimba ceva.

Sigur că trăiesc într-o iluzie, într-o bulă de aer pe care am făcut-o special pentru mine. Sigur că știu că se va sparge într-o zi iar cerul se va transforma în gri. Știu, dar nu îmi pasă. Și cred că nici ție nu îți pasă, din moment ce ai propria ta iluzie.

Și cum mai e la tine-n suflet?
Nu-mi răspunde. Oricum nu te-aș crede.

Din când în când, dă-ți masca jos și amintește-ți, cel mai rău e când te minți pe tine.