Să mai fiu copil, măcar o zi...

Mi se părea cândva că timpul trece, şi mă gândeam, a mai trecut o zi, a mai trecut o lună, un an, şi acum când se apropie vremea să renunţ la unele lucruri pentru că a venit timpul, am aceiaşi senzaţie, că timpul trece, dar adevărul este că eu trec, eu mă schimb, eu cresc...

Stau şi-mi amintesc de copilărie, de zilele în care alergam vara desculţă prin curtea bunicii (din partea mamei), fericită să simt cimentul fierbinte...

De zilele în care m-a învăţat tata să merg pe bicicletă, de toate zilele de 1 iunie în care am stat şi am desenat pe toată stradă cu cretă...

De zilele însorite de vară pe care le petreceam în curtea bunicii (din partea mamei) lăsând razele soarelui să mă atingă , dar fără să mă gândesc la nimic...

De prima mea prietenă, de prima căzătură pe bicicletă...

Îmi amintesc de jocurile pe care le făceam împreună cu sora mea, ciudate aş putea spune, inventate de noi...

Îmi amintesc cum aşteptam cu nerăbdare ziua de sâmbătă şi mă trezeam de dimineaţa pentru a vedea desene animate.

De prima şi ultima dată când am fost la mare cu tata şi sora mea...

Îmi amintesc cum am înălţat primul zmeu împreună cu sora mea şi nişte prietene, primul tort ars şi ultimul :)) :D (sper.)

Îmi amintesc cum rupeam petalele florilor întrebându-mă dacă mă iubeşte sau nu şi mă bosumflam de fiecare dată când cădea nu, luam o altă floare şi nu mă opream decât atunci când cădea da.

Îmi amintesc că vorbeam cu puii mici din curtea bunicii din partea mamei, că îmi plăcea le nebunie să merg la bunica din partea tatălui meu pentru că avea o grădinuţă mică cu zemură...(azi nu o mai are)

Îmi amintesc multe , şi mi-ar lua pagini întregi să vorbesc despre aceste amintiri, dar ideea este că eu am trecut prin toate acestea sau a trecut timpul prin mine? 

Am crescut şi parcă locurile pe care altă dată le găseam vii şi atrăgătoare azi sunt moarte şi lipsite de viaţă. 

Când merg la bunica din partea mamei, unde mi-am petrecut majoritatea vacanţelor de vară pot spune că simt o linişte, ca şi cum acolo nu mi-ar putea face nimeni nimic, dar locurile acelea frumoase nu fac decât să-mi trezească amintiri, să-mi şoptească că sunt o altă Lavi, cu alte visuri, alte principii, şi poate mai puţin inocentă. 

Când merg la bunica din partea tatei, unde am petrecut mai puţin timp, dar am totuşi destule amintiri, nu fac decât să privesc prin acele locuri care altă dată erau magice şi să le văd amorţite, fără putere, pustii...

Şi totuşi, mă uit şi deşi nu e nimic acolo, mă văd pe mine copil, mă văd îmbrăcând rochia de mireasă ( o parte din ceea ce fusese o rochie de mireasă) şi mergând alături de verişorul meu( el fiind mirele), mă văd jucăndu-mă de-a şcoala, scriind pe foi colorate, mă văd tot ce am fost şi nu mai sunt.

Mai este puţin şi termin şi cu şcoala reală şi totuşi nu-mi vine să cred, că nu o să mai fiu nici măcar la liceu, nu mai pot fi...

Iar acum, în momentul acesta mi-aş dori să pot întoarce mai multe pagini înapoi, şi să retrăiesc măcar odată întreaga copilărie cap coadă, exceptând unele amintiri foarte urâte care mi-au marcat viaţa şi au să o facă şi în continuare.

Mi-aş dori să mai sar prin bălţi atunci când plouă, să mai joc odată prinselea, ascunselea, raţe şi vânători, să mai plâng dupa o ceartă cu prietenele mele pentru ca dupa două minute să ne împăcăm...

Să mai fiu copil, măcar pentru o zi...