Cele patru fete...

Sursă imagine: deviantart

Exista într-o vreme un tărâm îndepărtat asupra căruia se abătuse o furtună ce dura de zile întregi și părea că nu se mai sfârșește. Copacii tremurau de frig, crengile le erau goale căci toate frunzele fuseseră purtate prin aer și lovite de pământ.
Prin acel tărâm umblau libere niște personaje de poveste, erau patru fete frumoase.

Prima fată se numea Bucuria, ea era cea mai frumoasă dintre toate. Avea părul șaten spre blond și afișa mereu un zâmbet cald, plin de veselie. Nici o furtună nu-i putea fura zâmbetul.
A doua fată se numea Tristețea, ea era cea mai posomorâtă dintre fete. Avea părul negru și nu zâmbea niciodată. O vedeai zilnic plângând, ea nu găsea motive de bucurie în niciun lucru.
A treia fată se numea Deznădejdea, se poate spune că ea nu avea nimic sclipitor în aspectul fizic. Părul ei castaniu și șters îi acoperea mai bine de jumătate din față, se încrunta mereu și îi puteai spune orice, dar ea era lipsită de speranță.
Ultima dar nu cea din urmă fată era Credința. Avea părul de aur și lucea mereu ca o torță aprinsă. Nu avea zâmbete pe față, uneori chiar lăcrima dar în orice condiții s-ar fi aflat ea nu se putea stinge. Era plină de încredere în orice lucru și nu de multe ori era dată la o parte de celelalte fete.

Într-una din zile pe când se adăposteau de furtună fetele au avut o mică discuție:
- Tu de ce nu te plângi? a întrebat-o Tristețea pe Credință.
- De ce ar trebui să mă plâng? Uite, vezi acolo în zare? Se vede o urmă mică de curcubeu, asta prevestește că soarele va ieși în curând!
-Eu nu văd nimic, se plânse Deznădejdea care pe deasupra mai purta și ochelari.
-Eu văd ceva, zise Bucuria și chicoti. Dar e așa departe, continuă ea.
-Nu e departe deloc, doar pare, a adăugat Credința.

-O să ni se termine proviziile, începu din nou Tristețea într-o altă zi.
-Dar ce tot spui? Vezi peștera aia? E plină de alimente, furtuna nu va ține mai mult de două zile, iar alimentele acelea ne sunt de ajuns, spuse Credința plină de răbdare și încredere.
-Ce alimente? Eu nu văd nimic, adăugă Deznădejdea, cu ochelarii lustruiți.
-Ha, ha, Credința are dreptate, spuse Bucuria veselă.

-Veniți, veniție repede! Iese soarele! strigă Credința.
-Unde? Eu nu văd nimic, spuse tristă Deznădejdea.
-Pentru atâta lucru m-ai trezit? Soarele ăsta e oricum negru, adăugă Tristețea și se cuibări înapoi în patul ei.
-Nu-i nimic Credință, eu te înțeleg, spuse și Bucuria, apoi o îmbrățișă.
-Mi-aș dori ca și ele să vadă ce pot să văd eu, a spus Credința. Cum se face că ele nu văd?
-Oh, dar Tristețea și Deznădejdea văd soarele mai bine ca noi, însă nu vor să recunoască, le place să se complacă în propria mizerie, spuse Bucuria și plecă.