Scrisoare către Dumnezeu

Am vrut să îți scriu, nu am vrut să îți vorbesc direct. Nu te mai înțeleg de la o vreme dar cum aș putea să o fac când nu mă mai înțeleg nici pe mine?
Mă simt neimportantă, dacă ăsta poate fi un sentiment...Nimic nu merge, Doamne. Nimic. Nu am oameni care să mă ajute, am tot încercat să caut pe cineva potrivit și nu am găsit, nimeni, Doamne. Nici măcar unul singur. 
Te superi dacă îți spun că vreau să fiu singură?  Și te rog, nu îndeplini asta, probabil îmi va trece peste câteva zile. 
Te superi dacă îți zic că sunt năruită iar? Că îmi vine să urlu numai ca să scap de liniștea groaznică care mi-a umplut urechile. Până și muzica tot a liniște îmi sună.
Sunt fizic în ațipire, sufletește sunt în alertă. 
Ce îți cer?
Nu știu ce să îți cer.
Știu doar ce vreau, și tu știi.
Dar cum pot realiza asta, Doamne când toate îmi stau împotrivă?
Nu am nevoie de oameni, știi, pentru că ei nu sunt aici oricum, am nevoie de Tine. De ce taci?
Îmi poți număra lacrimile și firele din părul care îmi cade. Îmi poți număra gândurile, sentimentele și vorbele și apoi poate poți să le și înțelegi. Poate poți să vii până la mine, putem sta amândoi cu o ceașcă de cafea în față fără să o bem. Ție nu îți trebuie și nici mie, și apoi, mă poți lua în brațe?
Nu mă îmbrățișează nimeni, în afară de el, și am așa mare nevoie.

Ți-am zis că vreau să vină vara? Nu mai suport răceala de afară, seamănă prea mult cu răceala pe care o găsesc în jurul meu și cu pustietatea. 

Nu pot, nu pot să mă gândesc la altceva. Nu pot. Nu vreau. 

Cred că nu te deranjează să fim doar noi doi, întrucât eu te am doar pe Tine...
Cred că nu te deranjează să mă privești chiar acum și să mă înțelegi.

Știi ce îmi place la Tine?
Îmi place că mă cunoști. Nu trebuie să îți povestesc nimic, Tu știi deja totul.

Vii aici, cât mai rapid, te rog? Nu știu cât mai rezist.