Odată am crezut că sufletul îmi este în amorțire, acum însă simte prea mult și vreau să îl opresc. Au năvălit în el atâtea și nu mai face față. El e obosit, vede o singură lumină și acea lumină e destul de departe.
Când nu știu ce să îi spun lui Dumnezeu încep să plâng, mă gândesc că El cel ce m-a făcut trebuie să îmi înțeleagă lacrimile.
Toate sunt o amăgire aici jos, muncești, îți dai din timpul tău, te chinui până te doare capul de la oboseală și pentru ce? Pentru un viitor mai bun...exact. Știți ce? Poate că viitorul ăla nici măcar nu o să vină. Pot să știu eu că viața mea nu se va termina mâine? Pot să știu eu ce îmi aduce până și ziua de azi?
Pe zi ce trece înțeleg tot mai mult că doar Dumnezeu mă cunoaște și că doar Dumnezeu merită din timpul meu restul sunt deșertăciune și goană după vânt.
Bine că plouă...sper ca ploaia să șteargă tot.
Imaginea asta o aveam ca tema de la google chrome. imi place la nebunie.
ReplyDelete:)
DeleteŞi eu plâng, dar El mă încarcă şi înţeleg că efemerul amăgitor va trece....
ReplyDeleteDa, va trece...
Deletepot sa dau copy-paste la comentariul de la postarea anterioara? pt ca e valabil si aici...:)
ReplyDeleteDa, poti :D dar l-am citit deja. :)
DeleteImi place cand ploua si ma bucur ca Dumnezeu ne-a dat posibilitatea sa plangem. Ma gandesc ca ne-a creat in asa mod pentru ca a stiut ca oricat am incerca suntem prea slabi sa le ducem pe toate singuri, si ne-a lasat sa plangem ca sa simtim cand i le incredintam Lui pe toate.
ReplyDeleteDa, probabil El s-a gandit la toate cand ne-a facut.
DeleteUrăsc ploaia. De când mă ştiu. Îmi pare că e vremea eternă a sufletului meu. O ştiu pe dinlăuntru, nu-mi trebuie să o văd pe dinafară.
ReplyDeletePoate ca daca ai asocia ploaia cu altceva nu ai mai simti la fel...
Delete