Nu vă jucați cu dragostea!

Sursă imagine: internet

Am scris cândva aici că dragostea adevărată trebuie așteptată, am scris cândva aici că broscoii nu merită sărutați, că trebuie să treceți direct la prinț însă nu v-am spus de ce gândesc eu așa...

Nu v-am spus că a fost nevoie de un singur broscoi ca întreaga mea viață să fie dată peste cap, chiar și acum după  ani de atunci...

Nu v-am spus că dragostea rănește atunci când dai peste persoana nepotrivită...

Nu v-am spus că dragostea poate provoca sacrificii...

Nu v-am spus că persoana care poartă denumire de prinț s-ar putea să vă spună: ”Eu te-am așteptat, tu de ce nu m-ai așteptat?”

Poate ar trebui să nu mai judecăm broscoii, pentru că până la urmă ei sunt tot oameni. Nu toți sunt urâți, nu toți vor să îți frângă inima...unii chiar sunt prinți rătăciți ce ajung pe căi greșite. Eu am dat cândva de un astfel de prinț, povestea noastră după cum se vede s-a terminat...

Știu că atunci când suntem la o vârstă fragedă noi, fetele începem să visăm la acel prinț charming, dar prințul se lasă de cele mai multe ori așteptat iar persoanele care apar în locul lui ne frâng inima.

Povestea noastră a început frumos, aproape cum încep toate poveștile de dragoste dintr-un film. Ne-am cunoscut, ne-am plăcut, ne-am întâlnit. Am avut momente din acelea în care alergi în ploaie, momente în care stai întins pe iarbă și privești cerul...Am pierdut nopțile sub cerul liber fără să ne pese de cât este ceasul...

Noi ne pierdeam în îmbrățișări lungi și sărutări scurte. Povestea noastră a fost reală și s-a terminat fără voia noastră...

Vedeți voi, el nu mi-a frânt inima pentru că a vrut, el m-a iubit în felul lui tot așa cum eu l-am iubit în felul meu, dar ce folos să ai așa o poveste minunată dacă nu e cea autentică?

Ce folos are atunci când această dragoste nu lasă în urmă decât cioburi de inimi?

Ce folos...

Doare. Să știți că doare, iar cicatricile nu se vindecă niciodată.

Există acea parte a inimii care îi aparține lui, acesta este motivul pentru care inima mea nu poate fi întreagă a partenerului meu de acum, a sufletului meu pereche.

Concluzionați voi...

El m-a întrebat de ce nu l-am așteptat...așa cum a făcut-o el, pentru că da, mai există bărbați care știu să aștepte, eu i-am răspuns că regret...

Puteam să răspund altceva?

Nu vă lăsați răniți doar pentru a vedea cum e dragostea timpurie, doar pentru a avea un prieten. Vreți să fiți în trend cu moda? Luați-vă un iphone, lăsați dragostea pe mai târziu, nu vă jucați cu ea!

Păstrați-vă sufletul întreg, adevărata voastră dragoste nu merită doar bucățele!

Dragostea durează 3 ani - Frederic Beigbeder - Recenzie

Sursă imagine: internet

O să fiu sinceră cu toate că poate sinceritatea de această dată mă va costa.

Despre această carte am auzit numai vorbe bune și am fost pe cale să mi-o cumpăr. Nu am cumpărat-o dar am așteptat în continuare să o citesc și când într-un final i-am răsfoit paginile am rămas dezamăgită.
Mă așteptam la mai mult, mă așteptam la ceva mai finuț, mă așteptam la altceva.

Îmi pare rău dar nu pot decât să spun că această carte m-a lăsat pur și simplu rece, de fapt nu, nu rece ci m-a lăsat cu o stare de nervi.

În primul rând nu mi-au plăcut cuvintele pe care autorul le-a ales să descrie anumite acțiuni, lucruri...
În al doilea rând nu mi-a plăcut stilul lui de a scrie, parcă era așa cumva...nu știu, o convorbire banală cu cineva intim.
În al treilea rând cartea asta îmi calcă pe toate valorile.
În al patrulea rând...nu i-am găsit farmecul, îi lipsește cu desăvârșire acel ceva care face o carte să fie specială... și totuși am citit-o până la capăt.

Trebuie să spun că finalul m-a îmbunat doar un pic...și mă bucur că am putut agăța ceva citate de pe drum.

Nu vreau să vă tai elanul, nu mi-a plăcut cartea, se mai întâmplă, asta nu înseamnă că vouă nu o să vă placă!

Citate:
”Port doliu după omul care aș fi putut fi”

”La 20 de ani, credeam că știu totul despre viață. La 30 de ani, am aflat că nu știam nimic.

”Asta înseamnă viața de adult, să construiești castele de nisip, după care să le calci în picioare și să repeți operația iar și iar, când știi prea bine că oceanele le-ar fi dărâmat oricum?”

”Viitorul este umărul gol al unei necunoscute”

Notă: 1,5/5

Cele patru fete...

Sursă imagine: deviantart

Exista într-o vreme un tărâm îndepărtat asupra căruia se abătuse o furtună ce dura de zile întregi și părea că nu se mai sfârșește. Copacii tremurau de frig, crengile le erau goale căci toate frunzele fuseseră purtate prin aer și lovite de pământ.
Prin acel tărâm umblau libere niște personaje de poveste, erau patru fete frumoase.

Prima fată se numea Bucuria, ea era cea mai frumoasă dintre toate. Avea părul șaten spre blond și afișa mereu un zâmbet cald, plin de veselie. Nici o furtună nu-i putea fura zâmbetul.
A doua fată se numea Tristețea, ea era cea mai posomorâtă dintre fete. Avea părul negru și nu zâmbea niciodată. O vedeai zilnic plângând, ea nu găsea motive de bucurie în niciun lucru.
A treia fată se numea Deznădejdea, se poate spune că ea nu avea nimic sclipitor în aspectul fizic. Părul ei castaniu și șters îi acoperea mai bine de jumătate din față, se încrunta mereu și îi puteai spune orice, dar ea era lipsită de speranță.
Ultima dar nu cea din urmă fată era Credința. Avea părul de aur și lucea mereu ca o torță aprinsă. Nu avea zâmbete pe față, uneori chiar lăcrima dar în orice condiții s-ar fi aflat ea nu se putea stinge. Era plină de încredere în orice lucru și nu de multe ori era dată la o parte de celelalte fete.

Într-una din zile pe când se adăposteau de furtună fetele au avut o mică discuție:
- Tu de ce nu te plângi? a întrebat-o Tristețea pe Credință.
- De ce ar trebui să mă plâng? Uite, vezi acolo în zare? Se vede o urmă mică de curcubeu, asta prevestește că soarele va ieși în curând!
-Eu nu văd nimic, se plânse Deznădejdea care pe deasupra mai purta și ochelari.
-Eu văd ceva, zise Bucuria și chicoti. Dar e așa departe, continuă ea.
-Nu e departe deloc, doar pare, a adăugat Credința.

-O să ni se termine proviziile, începu din nou Tristețea într-o altă zi.
-Dar ce tot spui? Vezi peștera aia? E plină de alimente, furtuna nu va ține mai mult de două zile, iar alimentele acelea ne sunt de ajuns, spuse Credința plină de răbdare și încredere.
-Ce alimente? Eu nu văd nimic, adăugă Deznădejdea, cu ochelarii lustruiți.
-Ha, ha, Credința are dreptate, spuse Bucuria veselă.

-Veniți, veniție repede! Iese soarele! strigă Credința.
-Unde? Eu nu văd nimic, spuse tristă Deznădejdea.
-Pentru atâta lucru m-ai trezit? Soarele ăsta e oricum negru, adăugă Tristețea și se cuibări înapoi în patul ei.
-Nu-i nimic Credință, eu te înțeleg, spuse și Bucuria, apoi o îmbrățișă.
-Mi-aș dori ca și ele să vadă ce pot să văd eu, a spus Credința. Cum se face că ele nu văd?
-Oh, dar Tristețea și Deznădejdea văd soarele mai bine ca noi, însă nu vor să recunoască, le place să se complacă în propria mizerie, spuse Bucuria și plecă.

Delirium de Lauren Oliver - Recenzie

Sursă imagine: internet

Romanul ”Delirium” m-a fascinat, nu doar că am răsfoit primele pagini cu o mare curiozitate și poftă de citit ci am și trecut prin toate stările posibile: de la dragoste la fericire, de la teamă la furie, de la neputință la speranță.
Delirium m-a făcut să trăiesc acțiunea, să am impresia că acel loc în care trăiește Lena este chiar real și mi se întâmplă mie, acum.
V-ați imaginat vreodată că dragostea ar putea fi numită o boală periculoasă? V-ați gândit că îndrăgostiților ar trebui să li se spună că de fapt sunt contaminați cu boala amor deliria nervosa? Ei, nici nu trebuie să o spuneți, a făcut-o Lauren într-un mod superb.

Vă las câteva din multele citate care mi-au rămas într-un mod plăcut în gând.

”Inimile sunt atât de fragile. Așa că trebuie să avem grijă de ele.”

”Cât de ciudată este viața: îți dorești ceva cu ardoare, îl aștepți cu nerăbdare și ai sentimentul că nu-l vei mai obține niciodată. Apoi când, dorința ți se împlinește, nu vrei decât să dai timpul înapoi și să te trezești că nimic nu s-a schimbat.”

”Oriunde mă duc dau de un zid.”

”Atunci pierzi pe cineva cu adevărat. Când durerea nu-ți mai sfâșâie sufletul.”

”De fiecare dată când mă uit pe calendarul din bucătărie și văd cum timpul îmi fură zilele una câte una,  simt un nod în stomac și o povară ce devine tot mai grea.” 

”Se pare că, atunci când murim, ne contopim cu materia cerească,pe care o numim Dumnezeu, iar El ne absoarbe în întregime.”

Notă: 4.5 / 5

Dumnezeu este deja acolo...

Sursă imagine: yn22ganduri.wordpress.com

Mă uit peste tot în jurul meu și văd lucruri bine făcute. Toate sunt puse la locul lor de către El, dar nu și în cazul meu, eu staționez pe undeva. Îmi îndrept privirea către cer și aștept în tăcere răspunsuri, îmi îndrept tăcerea către oglinda viitorului și încerc să iau ață să cos ceva care să ajungă până acolo. 
Totul e ipotetic, totul e nesigur.
Mă cuprinde și pe mine nesiguranța și mă întreb dacă Dumnezeu mai este prezent? Dacă El mai face ceva să adune lacrimile de jos, să adune tăcerile și cuvintele disperate ce au fost aruncate cândva.
Văd peste tot lucrurile bine făcute de El, iar la mine văd gunoaie. 
De ce?
Ce a promis El oare nu va ține?

Mi-e frică de viitor. Mi-e frică că într-o secundă s-ar putea strica totul, mi-e frică că poate El m-a abandonat. 
Mi-aș dori să îmi dea aripi către acea oglindă, mi-aș dori să îmi spună ceva...dar El tace.

Sunt doar firmituri pe jos și știu că alții nu le au nici pe alea dar eu m-am săturat să tot privesc la ele. M-am săturat să privesc daunele provocate...

Așteptarea e atât de grea, partea bună însă este că Dumnezeu este deja acolo...

Veghează

Obișnuiam să îmi pun o dorință atunci când prima stea apărea pe cerul întunecat, obișnuiam să privesc deseori în sus, în tăcere. Îl căutam de fapt pe El cu gândul, știam că de undeva de dincolo de nori mă veghează. 

Sursă imagine: aliasgreen.aboutblank.ro

Suflet gol udat de lacrimi

Sursă imagine: cretzzoshelu.blogspot.com

Poate că rolul lacrimilor este de a spăla sufletul de mizerii. Sufletul se murdărește prin fiecare minciună spusă, prin fiecare gând murdar, prin fiecare mică/ mare răutate pe care am făcut-o vrând nevrând, sufletul se pătează pentru că noi nu știm, nu vrem să avem grijă de el.

Câteodată mă întreb de ce noi, oamenii am merita ceva de la El, Dumnezeu? De ce noi am merita ceva de la oricine?
Avem, atâtea părți rele, avem inimi atât de reci și greșim atât de mult...

Azi am făcut sufletul cuiva drag să verse lacrimi, nu pot da timpul înapoi, nu îmi pot șterge fapta, nu pot face ca relația noastră să mai fie la fel tot așa cum nu îmi pot face propria inimă să nu mai sângereze.

Mi-e dor de mine cea de care eram odată. Mi se spunea că sunt naivă și că împrăștii lumină iar acum nu sunt decât un vas spart și negru. Poate că El va aduna cioburile de la pământ, poată că cândva mă va face din nou...

Sufletul mi-e pustiu și inima mi-e goală...aș dori ca măcar El să îndrăznească să intre.

Timpul are un gust amar

Sursă imagine: intenet

Despre timp am scris din totdeauna și am să scriu mereu. Mereu mi se pare că timpul mă păcălește, mereu mi se pare că astăzi nu va trece la fel de repede pe cât a trecut ieri.

Timpul are un gust amar. Te poartă întotdeauna pe meleagurile lui și îți prezintă totul într-o formă în care ai impresia că oricând poți trece pe acolo din nou.

Suflet îngenunchiat

Sursă imagine: oneirohtane.pblogs.gr

Aștept.
Aștept dar nu știu exact ce. Zilele trec iar eu privesc după ele de parcă mi-aș dori să se întoarcă la mine. Simt că există lucruri nefăcute dar cu toate astea nu știu care sunt acelea.
Aștept să se ducă frunzele, să vină iarna să îmi înghețe sufletul, vreau să las gerul să cuprindă tot ce este rău în mine, vreau să las gerul să dezinfecteze și să curețe bacteriile care îmi mănâncă sufletul.
Aștept vremuri mai bune.

Privesc în gol și mă întreb ce ar trebui să fac, simt că aici este ceva mai mult, că trebuie să ajung undeva dar mă pierd printre ruine.
Sunt o străină într-o lume plină de străini și mă întreb când îmi voi putea da jos masca pe care alții o văd, fiecare în felul lui, când voi putea fi doar eu, așa cum sunt de fapt, un om cu slăbiciuni.
Privesc spre cer, aștept răspunsuri și cad în genunchi doar cu sufletul.
Când oamenii te văd în picioare, se uită la suprafața ta. Când oamenii te întâlnesc zilnic îți afișează zâmbete false și au impresia că îți merge atât de bine, când de fapt sufletul tău e îngenunchiat și încolțit.

Speranța încolțește doar pentru că există cineva mai presus de oameni, doar pentru că lacrimile nu sunt niciodată uitate de cel ce poartă durerile. Șoaptele nu sunt nciodată doar cuvinte înecate pentru El.
Tăcerile sunt ascultate și înțelese de cel ce cunoaște totul.
Speranța încolțește pentru că cel ce poate ierta păcatele, cel ce te poate primi fără nici un fel de mască pe care doresc alții să o vadă în tine, încă e aici.
Dumnezeu încă ascultă. Dumnezeu încă răspunde. Dumnezeu încă iartă și își întinde mâna.

Drumurile întunecate devin clare și luminoase atunci când El pășește înaintea ta pe ele. Viitorul se vede mai frumos ca niciodată atunci când El te prinde de mână și îți amintește că nu la oameni trebuie să apelezi.
Lacrimile sunt alungate în prezența Lui, sufletul se poate ridica liniștit căci El e la datorie.

Nimeni, niciodată nu ne va iubi mai mult decât ne-a iubit Iisus, cel ce a fost gata să moară pentru noi. Nimeni, niciodată nu ne va înțelege durerea mai bine decât El.

Nimeni, niciodată nu ne va lega o rană în felul în care o face El.

Nimeni, niciodată nu ne va aștepta mai mult și mai dornic decât El.

Îmi pare rău dacă...

Sursă imagine: www.jocsecund.info

Îmi pare rău dacă nu cred că scopul scuză mijloacele.
Nu cred că pentru a urca undeva mai sus este nevoie să îi calci pe cei ce se află jos. Dacă bucuria și satisfacerea ta depind de suferința și căderea unui om, fie bun sau rău înseamnă că te bucuri degeaba.
Indiferent de cât de bune și nobile ar fi intențiile noastre felul în care ajungem la ele contează.
Îmi pare rau dacă nu cred că doar pentru faptul că o femeie este abuzată sau nu poate ține un copil asta îi dă dreptul să-l omoare (să-l avorteze). Un copil este o ființă vie, un suflet, încă din momentul în care începe să se formeze în corpul viitoarei mame. Nu cred nici măcar în acea afirmație stupipă: ”eu te-am făcut, tot eu pot să te omor”. Trist. E trist că ne înșelăm cu astfel de iluzii. Noi nu suntem creatori ai vieți, Dumnezeu este, prin urmare noi nu putem pune capăt vieții și mai ales să ne scuzăm când o facem spunându-ne că scopul scuză mijloacele. Omorâm trupul, dar sufletul rămâne, să nu uitați asta.
Cum poate da cineva de înțeles că dacă scopul este unul bun, atunci și mijloacele devin bune chiar dacă asta înseamnă moartea cuiva?

Îmi pare rău dacă nu cred că atunci când oamenii o iau pe căi diferite nu mai găsesc timp sau motive pentru care să stea lângă tine. Îmi pare rău dacă nu cred că un prieten nu poate pleca pur și simplu spunându-ți că viața pe care o are acum e prea ocupată și prea plină ca să mai încapi și tu în ea.
Un prieten adevărat rămâne. O zic pe bază de adevăr, pentru că da, am văzut oameni crescând împreună și maturizându-se separat, dar care au continuat să păstreze un singur drum comun și acela a fost drumul către prietenia lor.
Am încetat de mult să cred în vorbele: nu am timp. Persoana care ni le aruncă minte. Poți spune că nu ai timp odată, de două ori, de trei ori dar nu mereu. Acel nu am timp nu înseamnă decât un adevăr mascat. Adevărul este că da, nu are timp pentru tine, dar are pentru alții.

Îmi pare rău dacă nu cred în ce cred alții. Îmi pare rău dacă prin valorile mele și prin ceea ce sunt ajung să dezamăgesc.
Oamenii au dreptul să își aleagă propria cale, să își aleagă propriile țeluri, diferite de a altor oameni.
Îmi pare rău dacă aleg să fiu eu așa cum vreau să fiu și nu cum ar trebui.