Când nu mai poți tu, poate Dumnezeu

Sursă imagine: science.howstuffworks.com

Durerea ce ne cuprinde sufletul uneori e prea mare, prea grea de suportat.

Câteodată te trezești aplecându-te la pământ ca o frunză ușoară pe care o apleacă și o tulbură vântul după bunul său plac.
Câteodată nu mai poți fi puternic. Fiecare bucățică din tine îți strigă să renunți. Lumea îți spune că e posibil dar tu îți strigi că nu mai poți.

Tăcere. Când sufletul strigă în tine, când simți că nu mai ai aer, respiri lacrimi și te afunzi în necunoscut, în durere, ești singur.
Oamenii nu sunt acolo.
Ajungi la un moment dat la beculețul ce-ți luminează mintea și realizezi că de fapt unora pur și simplu nu le pasă, nu le-a păsat vreodată și nici nu le va păsa.

Simți că te spargi în mii de bucățele și nu are cine să te mai adune la loc. Nu mai suporți nici liniștea și nici durerea. Strângi din dinți, îți muști buzele numai ca să nu izbucnești mai tare în lacrimi. Ești singur, îți spui. Oftezi.
Ești gata să renunți, ești gata să te dai bătut și atunci, chiar atunci pe fundal se aude o voce: când nu mai poți tu poate Dumnezeu.

Doamne, Tu chiar poți?

Am scris versurile astea acum două zile, nu m-am hotărât să le public...dar azi în timp ce-i lăsam un comentariu cuiva mi-am dat seama că Dumnezeu chiar a putut.

În mine astăzi e o pace imensă. E o liniște în sufletul meu de care nu am mai avut parte de mult timp. Dintr-o dată mi-au sărit în ochi toate lucrurile frumoase pe care le am. Un zâmbet mare mi-a ocupat fața toată ziua. Am râs și acum zâmbesc.  M-am întrebat la un moment dat ce e cu mine azi, nu mi-am dat seama decât acum pe seară că Dumnezeu mi-a făcut inima să zâmbească.

Furtuna din sufletul meu s-a mutat afară. A bătut un vânt puternic, o rafală ce a aplecat până și copacii și a adus frigul în casă, a plouat și a fost urât.  La mine în suflet a fost pace.  Ce, oare s-a întâmplat azi?  E doar o coincidență?

Da, Dumnezeu poate. Mi-a răspuns. Mi-a arătat că poate.

Voi nu știți, dar eu eram aplecată la pământ, eram sleită de puteri și dintr-o dată mă văd că lupt, că cred, că sper. În ce? Nu știu exact dar știu că totul e bine și lucrurile vor merge minunat!

P.S.  Eu țin o cutiuță cu bilețele cu diferite citate, gânduri, alaltăieri când eram tristă am tras acel bilet : ”când nu mai poți tu poate Dumnezeu.”

Biblia are ceva aparte, îl are pe Dumnezeu

-Mama, vreau să am și eu Biblia mea.

-Dar avem o Biblie, de ce îți trebuie una a ta?

-Pentru că vreau să fie a mea. 

Cred că aveam vreo 12 ani când i-am cerut mamei mele să îmi cumpere o Biblie. Prietenele mele aveau propria lor Biblie, și voiam să am și eu. Are o copertă roz, e cu fermuar...și mi-am personalizat-o eu cum am vrut. Așa cum am mai spus cândva pe prima pagină am lipit hârtie colorată pe care am scris Dumnezeu o iubește pe Lavi.  Pe arunci scriam Lavi cu Y. Lavy. 

Ce mi-a venit azi să râd de mine. 

Ideea e că mama mi-a cumpărat o Biblie, propria mea Biblie și am fost așa fericită. Am început să o citesc. Oriunde găseam ceva ce mi se părea frumos, important, ceva ce voiam să țin minte subliniam cu o culoare.

Am luat Biblia aceea cu mine peste tot. La bunica, la tata, în vacanță, oriunde mergeam îmi luam Biblia și jurnalul cu mine. Nu puteam pleca fără ele. 

Pe la vârsta de 14 ani eu și Dumnezeu am avut prima noastră întâlnire și atunci am început să îmi pun întrebări, multe întrebări și am descoperit că Biblia îmi dădea răspunsurile. Am încercat să o citesc toată, spre rușinea mea încă nu am citit-o toată, mai am câteva cărți din Vechiul Testament. 

În liceu o dată au venit la mine acasă niște colege, iar eu am vrut să le arăt Biblia mea. Mie mi se părea extraordinar de frumoasă, cu toate culorile cu care subliniasem ce mi se păruse important, și cu personalizările de pe prima pagină.  Una dintre colege mi-a zis direct de față cu toată lumea că de ce am făcut Biblia așa, e Cuvântul lui Dumnezeu, îmi bat joc de El. M-am simțit prost. Nu voiam să îl supăr pe Dumnezeu, eu doar voiam să fac Biblia să conțină o parte din mine și să evidențiez cumva tot ce mi se pare important. Până la urmă nu am băgat-o în seamă, pentru că nu mi s-a părut că îmi bat joc de Cuvânt, ci dimpotrivă, mi-era mai drag. 

Într-o zi la biserică, țineam Biblia în mână și o mătușă de a mea (care e pur și simplu cea mai harnică mătușă care poate exista pe lume) mi-a zis la final că Biblia mea e murdară, cum ies în lume cu Biblia aia?  

M-a rănit. Și cred că mi-a rănit și Biblia. Am încercat să o șterg acasă dar tot așa rămânea. 

Astăzi am aceeași Biblie. E roz. Cine își alege o Biblie roz? Nu puteam să aleg și eu maro sau altă culoare? Nu, e roz. E un roz șters și puțin înegrit. Nu mai are strălucirea de altă dată. Unele pagini se desprind și nu arată chiar bine. Dar poartă ani și ani în spate. Cine o poate învinui?

Mă gândeam la un moment dat să îmi cumpăr alta, dar nu mă lasă sufletul. Asta e Biblia mea, am acolo tot ce mă interesează, de fiecare dată când am avut o zi grea, de fiecare dată când am căutat un gând de încurajare, o vorbă de la Dumnezeu, am răsfoit-o și am găsit alinare. Am subliniat totul. Cum aș putea să o dau uitării și să îmi iau alta?

Oricât de veche ar fi, oricâte de murdară sau ciudată pentru unii, aceea e Biblia mea, nu pot renunța la ea. E cea mai dragă carte a sufletului meu.

Eu citesc mult. Iubesc cărțile, dar pot spune cu sufletul împăcat că nici o carte nu va fi vreodată ca Biblia. Nu, Biblia are ceva aparte, îl are pe Dumnezeu.

P.S. Vă las o poză cu prima pagină a Bibliei mele. Voi aveți o Biblie doar a voastră? :)

P.S.2.  Nu am nici cea mai idee de ce i-am făcut marginile albastre... :D 

Prietenii erau totul

Sursă imagine: www.deviantart.ro

Nu mai pot da timpul înapoi, dar dacă aș putea aș schimba două lucruri. Știu că familia de multe ori nu e cum ne așteptăm și cum ne dorim să fie, știu că preferăm să ne refugiem în prieteni, dar peste ani ne vom da seama că familia rămâne pe când prietenii pleacă.
Astăzi dacă aș putea să dau timpul înapoi aș alege familia în defavoarea prietenilor.

Când am început să cunosc lumea nu l-am băgat pe Dumnezeu în seamă. Știam că El există și uneori chiar mă rugam, mergeam la biserică câteodată dar nu îl cunoșteam pe Dumnezeu și îmi pare rău. Îmi pare rău că nu l-am numit pe Dumnezeu Tată, mai devreme, îmi pare rău că am trăit o fracțiune din timpul meu fără El, dar ce minunat este că Dumnezeu m-a considerat mereu copilul Lui și nu m-a alungat niciodată. Putea să îmi zică: știi ceva, Lavinia, când Eu am fost acolo pentru tine tu nu ai dat nici măcar 2 bani pe mine, nu m-ai băgat în seamă așa că acum de ce apelezi la Mine? Vii la Mine pentru că ești singură? Te-au abadonat prietenii și brusc ți-ai amintit că exist? E prea târziu...

Putea să mă alunge, dar El m-a primit cu brațele deschise. Nu mi-a reproșat nimic, m-a iubit la fel de mult pe cât m-a iubit și înainte. El e Dumnezeu.

Mi-a dat șansa să îl cunosc și nu am să știu niciodată de ce, pentru că eu nu am meritat și nici nu voi merita vreodată această șansă.

Copilă fiind vedeam lumea pictată în culori, credeam că prietenii îmi pot avea sufletul și mă pot vedea așa cum sunt pe când familia era demodată. Mama nu mă înțelegea și nici tata. Ei nu puteau să fie în lumea mea. Sora mea avea timpul ei...dar prietenii, o, prietenii erau totul.

Cât m-am înșelat.

Astăzi o spun cu durere în suflet, familia nu va putea fi înlocuită niciodată de prieteni. Știu că prietenii par să înțeleagă totul și să fie acolo, prietenii sunt de o vârstă cu tine, ei caută doar tovarăși de drum, prietenii nu au experiența părinților tăi și nici nu îți poartă dragostea ce o au părinții tăi pentru tine.
Timpul va trece, tu vei crește și te vei uita la oamenii pe care cândva îi numeai prieteni, vei vedea că ei apucă fiecare pe alt drum, nici măcar nu îți vor mai vorbi.
Mama și tata îți vor da bani de mâncare, bani de școală, bani ca să ieși în lume. Îți vor oferi un acoperiș, o îmbrățișare. Mama, tata, frații tăi, oricât de imperfecți ar fi te vor iubi mereu. Vor avea grijă de tine așa cum vor ști ei să o facă.

Știu că ești adolescent și că prietenii îți fac cu mâna, te cheamă în lumea lor, dar nu-i izgoni pe părinții tăi, lasă-i să știe ce faci, cum ești, dă-le din timpul tău și ascultă-le sfatul căci mai târziu, prietenii vor pleca dar părinții tăi vor rămâne.

Vreau o îmbrățișare mare de la Dumnezeu

Sursă imagine: http://www.deviantart.com/

Când ești căzut la pământ iar ochii îți lăcrimează, Dumnezeu e acolo, îți șterge lacrimile și plânge alături de tine.
Niciodată, dar absolut niciodată nu vei fi singur în suferință!

De multe ori când suntem în necazuri vederea ni se încețoșează, lacrimile ne inundă și sufletul nu doar ochii, și avem impresia că nimeni nu ne înțelege durerea și că suntem singuri. Sigur că se spune că Dumnezeu e acolo, dar este ușor să spui asta, însă când ești la pământ căci picioarele nu te mai țin, când sufletul îți este zdrențuit și plin de amărăciune, când zâmbetul tău e dispărut undeva în infinit și orice ai face nu îl mai poți aduce înapoi, e mai greu de crezut că Dumnezeu e acolo.

De câte ori în tăcere, printre lacrimi și suspine nu ai strgat: Unde ești Doamne, acum când Te chem? Doamne, eu nu mai pot, doar fă ceva!

În bezna nopții liniștea s-a așternut mai mult ca niciodată. Dumnezeu tace. Oare ne aude Dumnezeu? Și dacă da, de ce tace la suspinele noastre?

Dumnezeu tace, dar de multe ori Dumneze plânge cu noi. Noi suntem comoara Lui de preț, El vrea să ne vadă fericiți. În zbuciumul ce ne cuprinde și în toată furtuna ce se dă în noi, Dumnezeu e acolo. Nu îl vedem, nu îl auzim, dar El ne șterge lacrimile. ”Copilul Meu iubit, sunt aici! ” ne zice Dumnezeu, ”Ai încredere în Mine! Îți voi șterge lacrimile, te voi strânge la pieptul Meu.”

Una dintre cele mai mare dorințe ale mele pentru când îl voi vedea pe Dumnezeu e să mă strângă în brațe. Vreau o îmbrățișare mare de la Dumnezeu, vreau să simt brațele lui de Tată.
De gândul acesta m-am izbit de multe ori, dar acum cât am scris aceste rânduri mi-am dat seama că Dumnezeu m-a îmbrățișat deja de atâtea ori.

Sunteți speciali

Sursă imagine: http://the-blue-mockingbird.tumblr.com/

Ziua de astăzi aproape a trecut și poate nu a fost cum v-ați așteptat să fie. Poate soarele nu a răsărit pe cer iar afară a fost frig. Poate v-ați făcut nervi așteptând să vină autobuzul ca să puteți circula prin oraș sau poate ați stat flămânzi toată ziua.

Poate că astăzi nu s-a oprit nimeni lângă voi să vă zâmbească și să vă adreseze o vorbă bună. Poate v-ați gândit la ziua de azi și ați spus că e o zi pierdută. 

În puținul timp ce a mai rămas din ziua de azi aș vrea să vă adresez niște cuvinte. 

Știu că v-am mai spus-o cândva, dar, sunteți speciali, și meritați să vi se reamintească asta. Sunteți speciali pentru efortul pe care îl depuneți zi de zi pentru cei din jurul vostru. Știu că toți aveți pe undeva prin apropiere o persoană pentru care faceți lucruri, iar asta vă face speciali.

Știu că azi ați luptat pentru problemele care vă umbresc viața. Știu că ați oftat, ați tras o gură mare de aer în piept și ați încercat să rămâneți puternici, pentru asta suneți speciali!

Știu că pe cerul unora dintre voi astăzi au fost fulgere și tunete. Știu că ploaia v-a udat până și ultima fărâmă de speranță și v-a făcut să vă îndoiți, dar ați rămas în picioare, iar asta vă face speciali.

Știu că astăzi ați avut măcar un zâmbet pe față, cu toate că poate acel zâmbet a răsărit de undeva de printre lacrimi, știu că sunteți speciali!

Aveți atât de multe de oferit. Sunteți niște oameni minunați, chiar dacă nu vă cunosc, chiar dacă unora vă știu doar numele, sunt sigură de ceea ce spun. Sunt sigură că în voi zace ceva prețios. 

Meritați să fiți apreciați, iubiți și respectați. 

Încetați să vă mai zbateți, încetați să mai fiți triști. Și eu am fost ca voi. Am avut câteva zile în care am plâns și am fost deprimată și nu am rezolvat nimic. Problemele mele sunt tot acolo. Lacrimile mele nu le-au schimbat. Tristețea mea nu a mișcat nici măcar cu un deget zidul ce mi-a stat în față. Așa că haideți să lăsăm îngrijorarea deoparte, haideți să zâmbim, să ne bucurăm din orice putem, să fim mulțumiți de ceea ce avem și să nu încetăm niciodată să sperăm că într-o zi va fi mai bine, într-o zi dorințele ni se vor împlini.

Voi sunteți speciali pentru că aveți un suflet mare, pentru că în ciuda tuturor obstacolelor ce v-au stat în cale, voi sunteți niște învingători, dar mai presus de toate voi sunteți speciali pentru că îl aveți ca Tată pe însuși Regele, Dumnezeu, iar asta vă face mai mult decât speciali, asta vă face prinți și prințese, moștenitori ai împărăției lui Dumnezeu.

Am primit un filmuleț de la cineva, ce mi-a înseninat ziua, așa că m-am gândit să îl împărtășesc și cu voi.

https://www.youtube.com/watch?v=Cbk980jV7Ao

Alegerea de Kiera Cass

Oamenii sunt împărțiți în caste, iar în funcție de acestea au anumite meserii și venituri pe măsură.
America păstra de multe ori porția ei de mâncare ca să poată să i-o dea iubitului ei, Aspen. Dragostea ei pentru el e atât de mare, dar lucrurile nu pot rămâne definitiv așa.
Aspen o părăsește iar viața ei e pe cale să se schimbe.

Nu știu dacă v-am convis prin cele câteva idei pe care am ales să le înșir aici, dar cartea mi s-a părut minunată, am citit-o în 3 zile și deși nu m-a atins atât de mult precum au făcut-o alte cărți, e o carte interesantă.

Câteva citate:

”Nu poți să oferi totul oamenilor la care ții. Pur și simplu nu le poți face pe toate.” 

”Astăzi mă simțeam drăguță. Poate că asta se datora emoției dinlăuntrul meu.”

”Dar nu iubești pe cineva aproape doi ani, iar apoi peste noapte, ștergi totul din memorie.”

”A rostit acele cuvinte pentru a mă elibera de frică, tristețe, îngrijorare, agitație - o singură frază care spunea că nimic din toate astea nu conta. Dacă mă întorceam acasă folosită și nedorită, el avea să fie mândru de mine, la fel ca până atunci.”

”Sper să găsești pe cineva fără de care nu poți trăi. Chiar îmi doresc asta. Și sper să nu afli niciodată ce înseamnă să fii obligat să îți duci viața fără acea persoană.”

Am împrumutat de mult timp această carte dar parcă nu mă atrăgea, acum însă îmi pare rău că nu am citit-o mai repede.

Tu plângi, iar eu mă consum.

Sursă imagine: http://the-blue-mockingbird.tumblr.com/

Ce simți, suflete, acum ? 

Ce îți dorești de la viața asta? 

Ce vrei de fapt? 

Nu ți-a ajuns cât m-ai chinuit de atâtea ori, doar ia și tu o pauză.

Simt că mă pierd printre dorințe și vise, griji și nevoi, sentimente și amintiri. Simt că cerul ar avea răspunsurile pe care mi-am dorit atât de mult să le aflu, dar acum nu cred că mai vreau să știu nimic. Vreau doar să dispară durerea.

Simt că m-am sfărmat în bucățele, văd cum mă culegi de printre ruine și încerci să mă pui la loc. Lipești bucățică cu bucățică și îmi zici că va fi bine. Dar eu nu mai pot, L. Nu mai pot...

Tu vrei să iubești din nou, oameni, locuri, tu vrei să fii puternică și să treci peste toate. Știu că ai cuvinte de speranță pe buze iar chipul ți-a fost încărcat cu un zâmbet, dar la mine nu te gândești?

Eu port atâtea răni în spate. Eu am vârsta ta, numai că a mea nu e în ani, a mea e în sentimente, sentimente care dor. Știi prea bine că rănile îmi sunt prea amare ca să le mai pot vindeca. Știu că vrei să dai uitării părțile negative, știu că ierți și că zici că ai iertat, dar eu nu uit, eu țin captive toate gândurile, toate lucruri care s-au întâmplat.

Dar...

Nu, stai că nu am terminat. Mai am ceva de spus. 

Nu se va schimba ce simt eu. Dezamăgire îmbibată în tristețe. Fericire îmbibată în amar. Speranță îmbrățișată cu teamă. Cândva simțeam că sunt gol. Acum simt că sunt plin de răni. Nu știu care din variante e mai bună.

Tu vrei să te refaci, să primești oameni în viața ta, dar eu îți spun să ai grijă pentru că știi foarte bine că oamenii pleacă. Azi unul, mâine altul, într-un final eu nu voi mai putea să simt nimic, eu mă voi închide. Uneori simt că o iau razna. Te stresezi prea mult și mă deranjezi. Te gândești prea mult și mă faci și pe mine să mă gândesc. Tu plângi, iar eu mă consum. Ne avem doar pe noi, ce ne vom face? 

Doar ia o pauză, poate va fi bine mâine.

Nu, nu, tu nu înțelegi că eu mai am puțin și clachez? Nu înțelegi că nu voi mai putea simți penru multă vreme? Simt cum intru în ațipire. Le-am adunat pe toate și nu le mai pot ține pentru mult timp. Nu vezi că zilele trec și tot trist sunt? Eu nu mai am forță, eu nu mai am răbdare, eu nu mai pot. Când zic nu mai pot eu chiar nu mai pot, crede-mă.

Ba da, te înțeleg.

Printre tonuri cenușii de Ruta Sepetys

Nu am mai citit de mult. Azi mi-am dat seama că trebuie să citesc. Trebuie să mai aflu poveștile de viață ale altora, chiar și a unor personaje imaginare. Între timp am descoperit că există o carte pe care am citit-o în 2015 dar nu i-am făcut recenzie.

Printre tonuri cenușii de Ruta Sepetys.  E o carte care mă întristează. De fiecare dată când i-am răsfoit paginile un val de tristețe m-a umplut. Nu înțeleg ce drept au unii să se creadă cineva, să aibă control asupra vieții altcuiva și chiar să ia viața...

Cartea prezintă întâmplări extraordinare, nici măcar nu știu cum de nu am plâns, deși cred că mi-am mușcat buzele de câteva ori.  Nu ai cum să citești această carte și să rămâi la fel.

Omenie, cuvânt mare, toți suntem oameni dar nu toți suntem umani, unii pur și simplu nu au inimă.

”Lituania, iunie 1941: Lina, o adolescentă de cincisprezece ani, fiică de rector universitar, se pregătește să urmeze din toamnă cursurile Școlii de Arte din Vilnius și așteaptă cu nerăbdare vacanța de vară de dinainte. Dar, într-o noapte, bubuituri amenințătoare se aud la ușă, iar din acel moment viața ei și a familiei ei se schimbă pentru totdeauna. Poliția secretă sovietică, NKVD, îi arestează pe Lina, pe mama și pe frățiorul ei mai mic. Cei trei sunt evacuați din căminul lor și târâți în vagoane de transportat vite, descoperind curând că destinația lor era Siberia.”

Vă las câteva citate:

”V-ați întrebat vreodată cât valorează o viață omenească? În dimineața aceea viața fratelui meu valora cât un ceas de buzunar. ”

”Pe fețele lor se citea viitorul. Pe unele chipuri am văzut curajul, mânia, teama și confuzia. Pe altele am citit deznădejdea. Renunțaseră deja la luptă. Eu din care categoria făceam parte?”

”Cum putea Stalin să ia pur și simplu, ceva ce nu îi aparținea, ceva pentru care un fermier și familia lui au muncit toată viața?”

O poveste minunată din care putem să ne dăm seama că pentru unii viața unui om nu valorează nimic. Iar cartea nu este o ficțiune, povestea ce se află de fapt în spatele cărții este reală. 

Când în noi este sădită o dorință

Sursă imagine: adelinesays.wordpress.com

E trecut de miezul nopții iar eu stau și mă gândesc la dorințe. Când eram mai mică era o vorbă ce cirucla prin cercul meu de prieteni cum că dacă vezi prima stea care apare pe cer și îți pui o dorință ea se va împlini. Au trecut nopți și nopți iar eu ieșeam afară și urmăream cu privirea prima stea care apărea, apoi îmi puneam o dorință.

Cu timpul am crescut, mi-am schimbat gândirea și mi-am dat seama că steaua nu îmi putea îndeplini dorințele dar chiar și acum câteodată privesc către cer, șoptesc o dorință și sper că Dumnezeu o va auzi. Știu că stelele nu pot îndeplini dorințele pe care noi le avem, dar Cel ce le-a făcut poate.

Multe dorințe are omul și prea puține i se îndeplinesc, dar v-ați gândit că poate ne spunem dorințele în fața cui ne trebuie? V-ați gândit că poate ne raportăm greșit la dorințele noastre?

De multe ori ne spunem că dacă vom lupta, dacă vom da totul vom reuși. Multe lucruri ne dorim noi și facem totul pentru a le obține, dar oricât de mult ne-am da silința uneori nu se întâmplă, pur și simplu nu ni se întâmplă nouă.
Un vers dintr-o melodie zice așa: ”și te întrebai cum oare doar alții pot să zboare, să ajungă ei la steaua ta”

Eu cred că atunci când în noi esti sădită o dorință Dumnezeu ne dă și uneltele prin care putem ajunge la ea. Cred că cei ce își doresc să devină scriitori au scris mai întâi ceva și le-a plăcut.
Marii fotografi ai lumii au început cândva totul cu o frază simplă: îmi place să fac poze.

Noi toți visăm și avem uneltele cu care să ne putem îndeplini visele, dar cui ne încredințăm? Ne punem dorințele în fața unei stele?
Dumnezeu dorește ca noi să ne îndeplinim visele, a pus în noi uneltele necesare, așadar ce ne mai lipsește ca visul nostru să se realizeze?
Avem uneltele și ne străduim să facem totul cât de bine se poate, Dumnezeu e de partea noastră și atunci ce ne mai trebuie?

Două lucruri ne mai lipsesc: credința și timpul. Credința că într-o zi vom ajunge acolo unde visăm dar nu în timpul pe care îl gândim noi ci în timpul pe care l-a pregătit Dumnezeu, căci El e autorul tuturor lucrurilor, iar ca visul tău să se împlinească El trebuie să potrivească anumiți oameni, anumite momente și chiar și pe tine, tu trebuie să fii format, ca să îți poți urma visul.

Cum ar fi dacă Dumnezeu ți-ar spune că îți poți urma visul acum dar tu ai simți că nu ai încă deprinderea necesară?
Toate trebuie să lucreze împreună, să se îmbine pentru ca tu să poți ajunge acolo unde visezi.

Ai încredere și răbdare, nimeni nu îți poate fura dorințele!

Ești omul meu de suflet!

Acesta este locul din spatele casei lui bunica. (Vara ar fi ieșit mai frumos, mai verde, dar poza e făcută într-o primăvară.)

Una dintre persoanele pe eu le admir este bunica mea.
Cred că abia ieșisem în lume când am întâlnit-o pentru prima oară pe bunica, eu nu îmi amintesc prea multe de atunci, dar am fost prima ei nepoată și cred că m-a iubit și mă iubește mult. Și eu o iubesc. Nu mi-aș putea imagina cum ar fi fost viața mea fără verile pe care le-am petrecut la ea acasă.

Iubesc acel loc. E un loc de vis. O curte mică dar frumoasă, o casă la care totul îmi este atât de familiar. Un loc superb în spatele casei, un câmp verde cu iarbă și cu flori.
Cele mai frumoase momente din viața mea s-au petrecut în curtea bunicii. Îmi amintesc și acum cum mă trezeam vara de dimineață și stăteam pe bancă, razele soarelui mă atingeau iar eu mă lăsam cuprinsă de amintiri...

Bunica m-a înțeles mereu. Mi-ar dorit binele și m-a încurajat.
Să te rogi, mi-a zis de multe ori cu ochii în lacrimi. Să nu te depărtezi de Dumnezeu.

Azi am vorbit cu ea la telefon. Tataia a avut niște probleme, a fost operat și are o infecție. Simțeam cum îi tremură glasul, se abținea să nu plângă. Mi-a zis că speră ca Dumnezeu să se îndure și de ei. I-am zis că sigur Dumnezeu se va îndura.

Nu am mai văzut-o pe bunica de vreo 2 ani și mi-e dor de ea și aș vrea din tot sufletul să pot merge acasă, să pot merge la ea dar tot nu reușesc...una dintre dorințele mele pentru anul 2016 a fost să o pot vedea pe bunica, să merg la ea, și sper ca Dumnezeu să mă ajute să o îndeplinesc.

E o femeie harnică. Chiar și la cei 70 și ceva, aproape 80 de ani ai ei încă are grijă de toate și face mâncare. Doamne, ce aș mânca acum ceva gătit de ea...
Tot timpul s-a preocupat pentru copii ei și le-a dat totul. Le-a trimis mâncare, chiar și celor care nu sunt în România. A făcut totul pentru ei.
Are un suflet bun.
Ea m-a învățat tabla înmulțirii. Ea mi-a spus o vorbă bună atunci când alții nu m-au înțeles. Ea mi-a luat mereu apărarea atunci când cineva mă judeca.

E bătrână, știu că într-o zi va pleca la cer dar nu pot să îmi închipui acea zi. Nu pot...nu știu ce m-aș face fără ea.

Bunica e una din bucuriile pe care le am în viața asta și am vrut să fie amintită pe blogul meu.

Te iubesc, bunica! Ești omul meu de suflet!