Mă bântuie pământul și mă dă afară...

Sursă imagine:www.doxologia.ro

Mă înec deși sunt pe pământ și nu e strop de apă în jurul meu. Mă scufund în adâncuri și mă trezesc singură, complet singură.
Mă bântuie pământul și mă dă afară, îmi tot repetă la nesfârșit că eu nu aparțin nicăieri. Și îl cred, o știu, o recunosc mai bine ca oricine, dar unde aș putea eu să mă duc?
Nu mai am un loc numit ”acasă”, nu mai am iubirea lor, nici nu am avut-o, singura iubire a fost de la El și nu o simt acum. 
Mă înec cu lacrimi și văd încețoșat. Mă opresc doar ca să respir, dar la ce bun?
Respirația mea e în zadar, într-o lume în care își vede de cursul ei firesc eu doar colind străzile, privesc oamenii, apoi mă privesc pe mine și nu văd decât un trup pustiu.

Îmi afund picioarele în nisip și privesc marea, totul e în capul meu desigur, doar n-am fost decât o singură dată la mare, și atunci...atunci a fost ca un vis împărțit la jumătate.
Doar vreau o singură dată să îmi înec amarul în ceva, nu știu nici eu exact în ce. Eu nu beau ca sa pot evada din lumea asta, nu mă droghez, nu fumez, și atunci eu cum să evadez din toate?
Cineva îmi spunea odată că se duce pe lună când pământul i-a ajuns, eu unde să mă duc?

Îmi lipsesc atât de multe, am atâtea goluri și nu cred că mai pot să le mai umplu. Am obosit să le umplu, am obosit. Ce să fac? Unde să mă odihnesc?

Nu, nu sunt bine, dar o știu doar eu, de ce ar trebui să o știe alții?
Eu mă simt și mă înțeleg și momentan nici nu îmi trebuie altceva.