Să mai fiu copil, măcar o zi...

Mi se părea cândva că timpul trece, şi mă gândeam, a mai trecut o zi, a mai trecut o lună, un an, şi acum când se apropie vremea să renunţ la unele lucruri pentru că a venit timpul, am aceiaşi senzaţie, că timpul trece, dar adevărul este că eu trec, eu mă schimb, eu cresc...

Stau şi-mi amintesc de copilărie, de zilele în care alergam vara desculţă prin curtea bunicii (din partea mamei), fericită să simt cimentul fierbinte...

De zilele în care m-a învăţat tata să merg pe bicicletă, de toate zilele de 1 iunie în care am stat şi am desenat pe toată stradă cu cretă...

De zilele însorite de vară pe care le petreceam în curtea bunicii (din partea mamei) lăsând razele soarelui să mă atingă , dar fără să mă gândesc la nimic...

De prima mea prietenă, de prima căzătură pe bicicletă...

Îmi amintesc de jocurile pe care le făceam împreună cu sora mea, ciudate aş putea spune, inventate de noi...

Îmi amintesc cum aşteptam cu nerăbdare ziua de sâmbătă şi mă trezeam de dimineaţa pentru a vedea desene animate.

De prima şi ultima dată când am fost la mare cu tata şi sora mea...

Îmi amintesc cum am înălţat primul zmeu împreună cu sora mea şi nişte prietene, primul tort ars şi ultimul :)) :D (sper.)

Îmi amintesc cum rupeam petalele florilor întrebându-mă dacă mă iubeşte sau nu şi mă bosumflam de fiecare dată când cădea nu, luam o altă floare şi nu mă opream decât atunci când cădea da.

Îmi amintesc că vorbeam cu puii mici din curtea bunicii din partea mamei, că îmi plăcea le nebunie să merg la bunica din partea tatălui meu pentru că avea o grădinuţă mică cu zemură...(azi nu o mai are)

Îmi amintesc multe , şi mi-ar lua pagini întregi să vorbesc despre aceste amintiri, dar ideea este că eu am trecut prin toate acestea sau a trecut timpul prin mine? 

Am crescut şi parcă locurile pe care altă dată le găseam vii şi atrăgătoare azi sunt moarte şi lipsite de viaţă. 

Când merg la bunica din partea mamei, unde mi-am petrecut majoritatea vacanţelor de vară pot spune că simt o linişte, ca şi cum acolo nu mi-ar putea face nimeni nimic, dar locurile acelea frumoase nu fac decât să-mi trezească amintiri, să-mi şoptească că sunt o altă Lavi, cu alte visuri, alte principii, şi poate mai puţin inocentă. 

Când merg la bunica din partea tatei, unde am petrecut mai puţin timp, dar am totuşi destule amintiri, nu fac decât să privesc prin acele locuri care altă dată erau magice şi să le văd amorţite, fără putere, pustii...

Şi totuşi, mă uit şi deşi nu e nimic acolo, mă văd pe mine copil, mă văd îmbrăcând rochia de mireasă ( o parte din ceea ce fusese o rochie de mireasă) şi mergând alături de verişorul meu( el fiind mirele), mă văd jucăndu-mă de-a şcoala, scriind pe foi colorate, mă văd tot ce am fost şi nu mai sunt.

Mai este puţin şi termin şi cu şcoala reală şi totuşi nu-mi vine să cred, că nu o să mai fiu nici măcar la liceu, nu mai pot fi...

Iar acum, în momentul acesta mi-aş dori să pot întoarce mai multe pagini înapoi, şi să retrăiesc măcar odată întreaga copilărie cap coadă, exceptând unele amintiri foarte urâte care mi-au marcat viaţa şi au să o facă şi în continuare.

Mi-aş dori să mai sar prin bălţi atunci când plouă, să mai joc odată prinselea, ascunselea, raţe şi vânători, să mai plâng dupa o ceartă cu prietenele mele pentru ca dupa două minute să ne împăcăm...

Să mai fiu copil, măcar pentru o zi...

Hristos e viu şi în inima ta?

"A înviat Domnul cu adevărat, şi i s-a arătat lui Simon" Luca 24:34

"Nu vă temeţi; căci ştiu că voi căutaţi pe Iisus, care a fost răstignit. Nu este aici; a înviat, după cum zisese." Matei 28:5,6

Ştiu că este perioada Paştelui, că toţi sărbătorim, unii într-un fel , alţii în alt fel .Ştiu că aceasta este o sărbătoare în cinstea lui Iisus dar locul Lui a fost de mult luat de alte obiceiuri la care nu le văd importanţa sau rolul aici, dar nu despre ele vreau să scriu.

Vreau să scriu despre moartea lui Iisus, pentru că fără această moarte nu ar fi existat nici învierea pe care o sărbătorim astăzi. 

Iisus a venit pe pământ, a luat chip de om, a trăit printre oameni, şi a murit răstignit pe o cruce, pentru păcatele noastre, şi pentru că este Dumnezeu a înviat a treia zi, apoi s-a înălţat la cer. 

El a trăit lăsând în urmă o lumină, întrebarea este, mergem noi după urmele Lui? 

Îi acordăm vieţii noastre atenţia pe care o merită sau uităm de lucrurile care sunt importante? 

Se vorbeşte mult despre iertare de Paşte, despre bucurie şi pace, că trebuie să le avem , sau le facem urări celor dragi cu aceste cuvinte, însă le avem?

Ce înseamnă că Hristos a înviat?

Ce înseamnă acest fapt pentru noi?

Sau, poate nu înseamnă nimic, poate e doar o altă sărbătoare peste care trecem cu uşurinţă, câteva zile libere, multă mâncare...

Hristos a înviat, acest lucru înseamnă că Dumnezeu este viu, că avem în cine să ne încredem şi că pacea, dragostea, bucuria ar trebuie să existe mereu în inima noastră. Acest lucru înseamnă că sărbătoritul doreşte să fie prezent la sărbătoarea noastră doar de multe ori îl alungăm.

Da, Iisus e viu, e Dumnezeu, şi domneşte pretutindeni, dar e viu şi în inima noastră? Există El acolo? Sau nu i-am făcut loc?

Cel ce caută...

Ce cauţi , aia găseşti. 

Cel ce caută ură ,găseşte ură,

Cel ce caută bucurie, va găsi bucurie,

Cel ce caută prieteni, va găsi prieteni,

Cel ce caută fericirea, va găsi fericirea,

Cel ce caută probleme, va găsi probleme,

Cel ce caută un scop în viaţă, va găsi un scop în viaţă,

Cel ce caută ajutor, va găsi ajutor,

Cel ce caută explicaţii, va găsi explicaţii,

Cel ce caută dragoste, va găsi dragoste,

Cel ce caută ceartă va găsi ceartă,

Cel ce caută lumină, va găsi lumină,

Cel ce îl caută pe Dumnezeu, va găsi totul.

Un an din viaţă...

A mai trecut un an din viaţa mea, cu bune cu rele, un an în care am iubit , am plâns, am iertat, am fost iertată, am dezamăgit, am rămas dezamăgită.

Dar, dacă există ceva ce am învăţat cu tărie pe parcursul acestui an, este că încă sunt  persoane care să fie cu tine în orice moment, să te ridice atunci când cazi, să se bucure atunci când te bucuri, persoane care să ştie când să te asculte şi când să tacă.Iar aceste persoane nu sunt multe, însă îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că mi-a dăruit această bucurie şi onoare de a avea prieteni adevăraţi.

Am învăţat că unii oameni sunt încăpăţânaţi şi nu vor ezita să te contrazică de fiecare dată când vor gândi diferit faţă de tine, dar tot te iubesc.

Când erm copil îmi doream aşa de mult să cresc, să fiu mare, acum îmi doresc să fiu din nou copil, să mă mai joc pe afară fără grija zilei de mâine, fără alte lucruri pe cap. 

Mulţi cred că adolescenţii sau tinerii nu au griji, dar ar rămâne uimiţi dacă şi-ar da seama câte lucruri îi preocupă, deşi unele sunt mai puţin importante.

După un timp citindu-mi jurnalul, mi-am dat şi eu seama ce lucruri inutile îmi complicau viaţa atât de tare, acum mi-aş mai dori ca doar acele lucruri să fie în grija mea, însă nu se mai poate.

Mă duc şi eu ca frunza încotro mă poartă vântul, şi cu cât mă uit mai mult în urmă cu atât îmi doresc mai mult  să întorc timpul înapoi.

Nu pot să cred că a trecut aşa de repede, parcă mai ieri eram în prima zi de liceu, parcă mai ieri plângeam pentru că băiatul de care îmi plăcea nu îmi acorda atenţie, parcă mai ieri ...

Azi, a venit prea repede şi totuşi: " La mulţi ani mie!"  vreau să îmi continui drumul pentru că viaţa merge înainte deşi eu tot privesc în urmă.

Mai există suflete pereche?

Dacă privesc la bunicii mei, care s-au căsătorit încă de tineri şi sunt împreună şi acum aş spune că da, mai există suflete pereche, dar dacă mă uit la cuplurile din ziua de astăzi , fie ele formate din persoane publice sau din persoane mai puţin publice aş zice că nu. 

În ziua de astăzi e destul de greu să mai găseşti o fată sau un băiat pur, e greu să mai găseşti acel cuvânt numit dragoste adevărată, pentru că iubirea adevărată nu ţine un an, doi sau trei, ci este pentru toată viaţă.
Nu degeaba se rostesc acele jurăminte în faţa lui Dumnezeu la o căsătorie, ele au o semnificaţie, ele sunt o promisiune atât faţă de persoana iubită cât şi faţă de Dumnezeu cum că cei doi îndrăgostiţi vor fi unul lângă celălalt la bine şi la greu. 
Dacă nu se mai crede în aşa ceva de ce se mai căsătoresc oamenii?

Şi de ce oamenilor de dinainte le era uşor, de ce ei se puteau păstra pentru persoana iubită până la căsătorie; de ce existau mai puţine divorţuri?
Să fie de vină vremea, moda după care trăim? 
Să fie oare din cauză că timpurile s-au schimbat? 
De ce în loc de o singură persoană ajungem să ne vindem inima la sute de parteneri ca mai apoi să rămânem cu sufletul jerpelit şi să zicem că dragostea adevărată nu mai există?

Există suflete pereche, există dragoste adevărată, problema este că noi ne-am dăruit inima persoanelor nepotrivite, am fost dezamăgiţi în dragoste de prea multe ori şi am încetat să mai credem în această dragoste pură.
Problema nu este secolul în care trăim ci faptul că ne lăsăm dirijaţi de pofte şi de lucruri fără de folos, şi astfel ajungem să fim nişte străini care ar vrea iubire dar nu mai sunt în stare să o dăruiască şi chiar dacă ar vrea să dăruiască această dragoste nu mai au cui, pentru că toţi sunt infectaţi.
Soluţia?
Da, există şi o soluţie, pentru că nu toţi băieţii caută fete "cu experienţă" , pentru că nu toate fetele vor băieţi cu lista plină, pentru că unii chiar işi aşteaptă jumătatea şi în ziua de azi. 
Soluţia este aşteptarea băiatului, fetei potrivite şi rugăciunea către Dumnezeu, care ştie mai bine ce fel de băiat/fată să îţi dea.

Greu nu-i aşa? Dar crede-mă, se merită!

Când îţi doreşti ceva, te şi vezi acolo...

Astăzi o prietenă mi-a spus ceva de genul: "tu când îţi doreşti ceva te şi vezi acolo". Şi i-am răspuns că este adevărat, deoarece dacă îmi propun ceva, îmi doresc atât de mult acel lucru încât nu încetez să visez că sunt acolo, că mi se întâmplă iar asta face ca ambiţia mea să crească şi să lupt şi mai mult.

Şi ce dacă visul meu se poate nărui? 

Important este să ai puterea să crezi în el, să lupţi pentru el, să dai tot ce ai pentru a ajunge acolo unde ţi-ai propus. Iar în cazul în care eşuezi să fii mândru de tine căci ai făcut tot ce ţi-a stat în putere să faci.

Poate că acestea par gândurile unui om naiv sau prea copil care are senzaţia că totul e aşa uşor, dar lucrurile nu stau deloc aşa. Adevărul este că visele mele (cele de acum) sunt nu greu, ci foarte greu de îndeplinit pentru că ele nu depind doar de mine ci depind şi de bani, şi de multe alte lucruri de care eu nu dispun, dar nu îmi pierd speranţa pentru că ştiu că nu ajung nicăieri dacă mă dau bătută sau dacă încep să fiu negativistă, aşa că atunci când apar astfel de momente încerc să le alung printr-o rugăciune în care îi cer ajutorul lui Dumnezeu, pentru că nu sunt singură şi nici nu am de gând să-mi îndeplinesc visele singură.

Tu lupţi pentru visele tale?

Iubirea, un sentiment straniu...

Ce e iubirea? 

Acest sentiment care dă târcoale prin atât de multe moduri dar care poate fi descris în atât de puţine cuvinte; care îi face până şi pe cei mai duri oameni să plângă, să îşi deschidă sufletul.

Nimeni nu poate să rămână neatins de iubire.

Şi totuşi cuvintele îmi fug acum că doresc să spun ceva despre acest sentiment, am atât de mult de scris dar nu am cuvinte. E poate prea intens, poate că doar sufletul ar trebui lăsat să vorbească, sau faptele, cuvintele, ce pot face ele? 

Ştie oare cineva cât de multe se ascund în spatele unui :" te iubesc"?

Cumva, am învăţat că iubind nu dai o parte din tine celui de lângă tine ci te dai pe tine, cu tot ce ai, cu tot ce eşti.

Nu e ca şi cum ai face un schimb de obiecte pe care le împrumuţi ca să le primeşti înapoi, ci e ca atunci când pui o roată la o maşină şi o faci să devină completă, imaginează-ţi că tu eşti roata iar maşina este persoana căruia te dăruieşti, şi rămâi acolo până te uzezi şi mori, aceasta e iubire...

Iubirea nu se poate da doar pe jumătăţi, şi ea nu scade ci creşte cu fiecare zi mai mult...

Nu oamenii se schimbă pentru iubire, ci iubirea îi schimbă pe oameni.

Iubirea, nu e deloc oarbă precum se zice, credeţi-mă, iubirea vede totul, dar acceptă totul, iartă totul...

Cine nu ştie să se dezbrace de tot ce are şi să dea totul, nu ştie să iubească.

P.S. Acum că am scris toate acestea mă gândesc la Iisus, pentru că El a făcut un act de iubire şi s-a dăruit pe Sine pentru noi. 

Noi facem ceva pentru El?

Dumnezeu

De fapt cine e Dumnezeu cu adevărat?

Sunt aşa multe perspective din care poate fi privit El şi cu toate acestea niciodată nu poţi ajunge să-L cunoşti cu adevărat.

Poate se crede despre mine că dacă vorbesc atât de mult despre El îl şi cunosc, dar eu sunt la fel de curioasă ca şi alţi oameni care pun întrebări despre El, şi la fel ca ei mă lovesc de un zid imens ce nu-mi permite să găsesc răspunsurile pe care le caut.

Şi când ajung aici mi-l imaginez pe Dumnezeu ca fiind un cerc care nu are nici început şi nici sfârşit e veşnic , infinit...

Şi îmi zic că mintea omului nu poate să priceapă tot adevărul despre El.

Eu nu cunosc decât acea parte pe care m-a lăsat El să o văd, prin rugăciunile pe care mi le-a ascultat, prin bucuriile şi problemele pe care le-a îngăduit în viaţa mea, prin oamenii pe care mi i-a dat, prin Biblie, prin biserică.

Iar din toate acestea am descoperit că Dumnezeu este:

În primul rând un tată pentru mine ( care îmi conduce paşii şi are grijă de rănile mele, care nu mă judecă niciodată după cum merit pentru că mă iubeşte şi are îndelungă răbdare, care îmi dă sfaturi şi mă ţine de mână prin dureri);

În al doilea rând, un prieten credincios (care mă ascultă şi nu e niciodată prea ocupat pentru mine, pe umărul căruia pot să plâng fără să mi se reproşeze că plâng din nimicuri, care mă ajută fără să îmi ceară ceva la schimb); 

În al treilea rând un critic dulce (care ştie că sunt om şi greşesc dar nu încetează să mă corecteze cu răbdare şi blândeţe, iar uneori chiar să mă certe); 

Şi în ultimul rând un rege (care are pretenţii ca eu să mă comport ca atare şi să nu-L dezamăgesc, să semăn cu El, să am grijă de suflet).

Şi toate aceste lucruri le face pentru mine dar nu în felul cum le fac oamenii, ci în felul Său. 

Am o veste bună şi pentru tine, Dumnezeu poate să fie tatăl, prietenul,criticul şi regele tău dacă şi tu doreşti acest lucru!

Vremea...

Nu-mi place vremea de afară atunci când este mohorâtă pentru că tind să devin şi eu ca ea, dar astăzi am decis ca este timpul să pun un indicator cu cuvântul stop în faţa mea şi să decid singură ce fel de vreme vreau să fie în interiorul meu.

Prevăd mult soare, multă iubire şi multă speranţă, prevăd perseverenţă! Pentru că aceste lucruri sunt cele pe care le doresc cu adevărat lângă mine, aşa că de ce să las vremea de afară să îmi strice starea?

Poate că pe la voi este frumos afară, dar în caz că nu, nu lăsaţi acest mic obstacol să vă strice ziua!

Unde ne este pofta de viaţă?!

Parcă oamenii sunt din ce în ce mai trişti şi mai mohorâţi, de ce nu mai există cuvinte de încurajare? Peste tot se aud numai veşti rele, numai crime, bătăi etc. 

De ce oferim atât de mult timp din viaţa noastră pentru lucrurile triste şi atât de puţin timp celor care merită? 

Unde ne-a dispărut zâmbetul?

Zâmbetul acela inocent pe care îl are un copil când se joacă , zâmbetul pe care ţi-l oferă primii fulgi de nea sau prima zi de primăvară...

Unde ne este pofta de viaţă? 

Unde ne este bucuria şi speranţa?

Se întâmplă atâtea lucruri rele, sunt atâtea necazuri, dar asta nu ne dă dreptul să trăim într-un anotimp ploios, ci tocmai aceste lucruri trebuie să fie cele care să ne facă să ne dorim să zâmbim.

Sunt sătulă să aud cuvinte precum :" dacă el face aşa eu de ce nu, dacă el se comportă aşa, aşa îi fac şi eu". 

Voi chiar vreţi să fiţi nişte copiatori? 

Eu vreau să fiu pe dos, şi dacă lumea este plină de răutate şi de pesimism , aleg să fiu bună, şi să strâng speranţa cu toată puterea în braţele mele.

De ce? 

Pentru că oamenii vor fi la fel de răi indiferent dacă tu eşti bun sau rău, iar dacă alegi să fii bun trăieşti în pace şi îl ai pe Dumnezeu de partea ta, pe când dacă alegi să fii rău, te afunzi singur în noroi.

Aşa că, dă-ţi o palmă şi trezeşte-te la realitate, viaţa e aici, e frumoasă cu bune şi rele şi încă aşteaptă după tine!