Ea...

Ea, avea în suflet o mare bucurie, aproape că sărea în sus numai la gândul că în curând toate relele o să se termine. Vibra de fericire, dar mai apoi s-a oprit şi a început să mediteze:
"Ce e viaţa?" se întreba dar fără să aştepte un răspuns. "Ce e amorul?"
Apoi, îşi lua papucii şi hainele şifonate şi fără să mai arunce o privire spre oglinda prăfuită ieşi...
Un apus frumos de soare o aştepta, şi  se gândi:
"oare e ultimul pentru mine? ce ar trebui să fac să preţuiesc timpul?"
Se gândi apoi la nemurire şi la tot ce înseamnă viaţa ce i-a fost pregătită pentru atuncea când va avea de părăsit acest pământ. Ar fi vrut să mai plângă odată de dorul copilăriei, ar fi vrut să mai viziteze căsuţa bunicilor şi parcul pentru copii în care mergea odată. Şi-ar fi dorit ea multe, dar dintre toate cu ardoare işi dorea să vadă porţile măreţe ale cerului si pe toţi sfinţii ce au ajuns acolo. Pe Dumnezeu, pe Fiul Său Isus şi toată frumuseţea ce nu se poate descrie în cuvinte. Ea, era singură, era îmbătată de fericire şi nu avea frică de moarte deşi era cunştientă că boala nu-i va permite să mai trăiască...