În singurătate...

În singurătate păşesc spre-un drum rătăcit şi uitat de mult, aruncat printre amintiri fără descifrări, fără nume. Alerg şi totuşi parcă stau pe loc într-o lume în care mirări nu ar trebui să mai existe iar  speranţă nici atât.Vă spun, e deja prea târziu, totul se rupe, nimic nu mai este sigur. Şi cerul mi-e singurul părtaş, cândva priveam spre el şi aşteptam un răspuns, astăzi însă privesc în joş şi nu mai aştept nimic. E totuşi o noapte pustie şi e târziu iar eu înca mă gândesc, la ce?  Nu ştiu gânduri ar fi multe, multe cuvinte de zis şi totuşi am ales să tac. Rostul tăcerii? E de aur... e de aur!
Şi acum ce? Se sparge gheaţa şi se clatină pământul, e iar februarie şi ninge cu fulgi mari, e iar iarnă şi sunt iar singură. Sau poate nu singură ci doar înconjurată de suflete reci, de vorbe, de amintiri şi îmbătată de speranţă dar parcă tot singură.
E târziu acum, iar eu nu am în faţă decât o coală albă cu gânduri împrăştiate. Oare pot şti fulgii de nea de ce cad la pământ? Probabil că nu, şi atunci eu de ce ar trebui să realizez că am căzut, de ce sa nu merg mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întamplat? Ah, sufletul, cred că el e de vina, el nu mă lasă să uit, el mă sfarmă...